Noime ale Pogorârii Sfântului Duh

Ceea ce deosebește credința de orice fel de gândire filosofică sau psihologică este o specială încredințare în lucrarea reală a unui Dumnezeu mai presus de lume, pururi existent, creator, iubitor, atotputernic etc. Credința creștină adaugă acestei viziuni originare aceea a unui Dumnezeu Întreit în Persoane și unic în Ființă, Care este în același timp transcendent lumii - prin Ființă și Persoane - și imanent - prin ceea ce Părinții Bisericii au numit lucrări/energii dumnezeiești nezidite. Totuși aceste lucrări/energii nezidite nu sunt impersonale, ci personale, izvorăsc din Ființa dumnezeiască și sunt numite de aceiași Părinți tot cu numele de Dumnezeu. Spre pildă, Dumnezeu este numit: Iubire, Viață, Adevărul etc. Acestea nu sunt idei, nici măcar în sens platonician, ci lucrări/energii nezidite, adică Dumnezeu! Toate aceste lucruri sunt tainice și mai presus de mintea omenească și au fost descoperite Sfinților Părinți prin Sfântul Duh.

Fără lucrarea Sfântului Duh nu putem înțelege în mod real nimic din credința creștină. Cel puțin așa le grăiește Mântuitorul Apostolilor: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). 

Theo-logia

După cum s-a păstrat în Tra­diția Bisericii, Theo-logia este cuvântarea despre Dumnezeu în Sine, adică despre Sfânta Treime. Iar în Sfânta Treime distingem a treia Persoană, care este Sfântul Duh și despre care le-a vorbit Mântuitorul Apostolilor. „Duhul Sfânt a existat dintotdeauna, şi există, şi va exista, nici început având şi nici sfârşit, ci veşnic cu Tatăl şi cu Fiul este unit şi împreună-socotit”. Așadar, Duhul Sfânt, fiind Dumnezeu, zice mai sus Sfântul Grigorie Teologul în a sa „Cuvântare la Cincizecime”, și după el imnograful „Laudelor” Cincizecimii, ne descoperă nouă după cuviință realitățile dumnezeiești. Rolul Sfân­tului Duh este unul esențial în ceea ce privește revelația Sfintei Treimi, care nu ar putea fi înțe­leasă altfel: „Prin El este cunoscut Tatăl şi Fiul este slăvit, şi doar prin El este cunoscută singura învățătură de credință, singurul cult, singura închinare, singura putere, singura desăvârșire, singura sfințire”, precizează cu autoritate același Sfânt Grigorie. 

Virtutea

Însă și virtutea omului nu este doar omenească, așa cum pare. Fără să excludem rolul hotărârii și al efortului omenesc, totuși, fără intervenția Duhului, nici o virtute nu poate fi izbândită de omul singur. Iată și imaginea emblematică a acestei lucrări dumne­zeiești și neînțelese a celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi: „Acest Duh (cu totul înțelept şi foarte iubitor de oameni), dacă ia un păstor, îl face psalt, care alungă prin cântare duhurile cele viclene, şi împărat al lui Israel îl arată. Dacă ia un păstor de capre care culege dude, îl face proroc. Aminteşte-ţi-i pe David şi pe Amos. [...] Dacă găsește pescari, îi vânează pentru Hristos, făcându-i prin plasa cuvântului pescarii întregii lumi”.

Despătimirea

Dar poate la patimile cele mai evidente și la păcatele grosiere putem renunța prin propria putere? Nu, nici chiar eliberarea de păcate nu se poate face fără atingerea lucrării Sfântului Duh de sufletul omului. Pentru că nu este suficientă înțele­ge­rea rațională a faptului că ceva este patimă sau păcat; altfel, toți oamenii care se socotesc rațio­nali ar fi renunțat la un moment dat la viciile lor. Fără luminarea Duhului Sfânt este cu neputință să renunțăm la păcate, au dovedit aceasta „înțe­lepții” elini cei vechi și ateii cei noi, mai cu seamă atunci când sărbătoresc ceva:  „Sărbăto­reș­te şi elinul ido­latru, dar potrivit trupului, şi alor lui zei şi demoni; cei ce sunt creatorii patimilor (asemenea cu ale lor), care după al lor chip, din patimi primesc cinstire. Pentru aceasta şi prăznuirea lor este plină de patimi, pentru că cinstirea zeului [în cultul lor] este a păcătui, către care este îndreptată patima, ca şi cum ar fi un lucru vrednic de laudă”.

De aceea, zice Sfântul Grigorie, deosebirea dintre purtarea păgânilor și cea a creștinilor este dată nu de rațiune sau de vreo altă putere a sufletului, ci de participarea la lucrarea harului, la energia Sfântului Duh. Iar aceasta se vede cu atât mai mult la praznicele Bisericii: „Prăznuim şi noi, dar, așa cum se vede, în Duhul”. 

Prăznuirea

Dar cum ar trebui să ne raportăm față de această pogorâre a Sfântului Duh în lume, așadar, cum să prăznuim evenimentul? Scrie în acest sens Sfântul Grigorie Teologul: „Prăznuim Cincizecimea şi venirea Duhului, şi a făgăduinței celei dinainte rânduite, şi a nădejdii plinire. Şi ce taină este aceasta! Cât de mare şi de cinstită! Cu adevărat cele trupești ale lui Hristos primesc sfârșit sau mai bine zis petrecerea Sa trupească..., cele ale Duhului încep”. Prin urmare, adevărata prăznuire și cinstire a Sfântului Duh aduce cu sine o schimbare, o transformare a felului în care omul înțe­lege și făptuiește. Odată cu Cincizecimea încep alte zile, o altă epocă se naște în viața omenirii, desigur, nu în sensul eretic predicat de Ioachim din Fiore, ci în cel al prezenței și lucrării Sfântului Duh în viața comunității eclesiale.

Aceasta este, socotesc, și marea provocare a zilelor noastre: Dacă vrem să cunoaștem toate, să deosebim adevărul de minciună, să experiem viața, iar nu moartea, să gustăm veșnicia, iar nu iadul, nu vom putea altfel decât prin împăr­tășirea de lucrările nezidite ale Duhului, Care Și-a ales drept cadru de manifestare Biserica. Aceasta este Cincizecimea!