Pe urmele Părinților

Perioada Postului Mare debutează imediat după Duminica ­Izgonirii lui Adam și a Evei din Eden. Învățătura evanghelică ne arată însă că „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntru” (Luca 17, 21); dacă Împărăția se află înlăuntru, iar omul a fost scos afară din ea, înseamnă că omul a fost scos afară din el însuși; alegoric vorbind, întrucât teologia face o distincție calitativă între Eden și Împărăție. Dacă înaintea începerii postului, Părinții au ­hotărât plasarea acestei duminici pentru a ne arăta condiția la care trebuie să tindem iarăși, în duminica următoare, a Ortodoxiei, tot ei ne oferă și harta îndărăt spre obârșie. 

Cea de-a doua duminică îl pune în centru pe Sfântul Grigorie Palama ca destoinic reprezentant al Tradiției ortodoxe; ca o călăuză bine iscusită ce s-a aflat totdeauna pe cale și a parcurs harta duhovnicească către sine și către Împărăție. După aceea, avem plasat în centru un scurt popas, în arșița neostoită a patimilor, la umbra Crucii, urmând ca mai apoi să ne continuăm drumul îndrumați de un alt dascăl priceput, Sfântul Ioan Scărarul, și să o avem drept învățător într-ale pocăinței pe Sfânta Maria Egipteanca, iar la urmă să ajungem la porțile ­Ierusalimului duhovnicesc, fiind alături de Hristos în Săptămâna Pătimirilor.

Traseul stabilit de către Biserică ne arată în această perioadă un lucru esențial al Ortodoxiei, anume că este fundamental să ai tot timpul o călăuză, să fii integrat în cadrul unei tradiții vii și să te lași îndrumat de părinți cercați în drumul către tine însuți. Se știe bine că mai demult, pentru a deprinde o meserie trebuia să ucenicești ceva vreme pe lângă un meșter, nu era de ajuns o deprindere infor­mațională; românului nostru îi este atât de dragă zicala „a fura meserie”. Această vorbă ne sugerează că adevărata condiție a transmiterii unor bunuri culturale și spirituale e contactul viu și prelungit cu omul, e de tre­buință să vezi și să simți omul concret.

Continuitatea prin Tradiție și filiația dragostei

Viața duhovnicească, ca orice alt meșteșug, se deprinde prin relația nemijlocită cu un părinte. În episodul Rugului Aprins Dumnezeu îi spune la început lui Moise că El este „Dumnezeul tatălui (său), Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob” (Ieșirea 3, 6) (Ieșirea 6, 20). Desigur, toată lumea a auzit de Avraam, de Isaac și de Iacob, de Dumnezeul celor vii; dar cine îl știe pe tatăl lui Moise? El apare totuși în cartea Ieșirii 6, 20; de aici aflăm că îl chema Amram, însă el nu are același rol în istoria mântuirii ca numele celorlalți trei. Tâlcul acestui fapt reprezintă tocmai esența tra­diției. Moise nu este rupt de ultima verigă a lanțului purtător al tradiției sale, adică de tatăl lui care făcea legătura cu înain­tașii săi. Din aceasta învățăm că nu este suficient nici pentru noi a ne raporta la Părinții primelor secole, ci e necesar să fim în contact direct și nemijlocit cu Părinții contemporani (cu bătrânii noștri), care ne oferă garanția faptului că nu ne-am abătut de la țintă. „Dar dacă separi generațiile este ca și cum ai vrea să reîncepi omul însuși la mijlocul vieții sale”, spunea Antoine de Saint-Exupéry, îl rupi de șirul neîntrerupt al urmașilor, iar omul fără continuitate, fără rădăcini nu își mai poate extrage apa vieții. Comoara interioară se transmite prin filiația dragostei - dar dacă se întrerupe contactul o singură dată între o generație și alta, această dragoste moare. (Anumite curente religioase au făcut lucrul acesta, au încercat să continue creștinismul primelor secole fără continuitatea tradiției, deci fără viață.) Sfântul Apostol Pavel ne atrage atenția că „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere” (I Corinteni 4, 20), cuvinte de învățătură putem culege de oriunde, viața o putem însă sorbi doar de la cineva din care țâșnesc „râuri de apă vie”.

„Duhul care se află în tine să fie în mine îndoit...”

Un exemplu plin de nebănuite înțelesuri al acestui lucru îl găsim la începutul cărții IV din Regi. Aici îl vedem pe Elisei declarând cu emfază că viu este Dumnezeul și sufletul lui Ilie; așadar, Elisei avea această experiență a petrecerii pe lângă un om care era purtător viu al tradiției. Textul însă este și mai bogat; Elisei îi spune lui Ilie: „Să fie asupra mea, îndoit, duhul care se află în tine” (IV Regi 2, 9), ­lucru pe care îl și primește. Simbolul transferului duhovnicesc este mantia lui Ilie care cade peste Elisei și rămâne la el. După ce Ilie este înălțat cu carul de foc, Elisei merge pe malul Iordanului (același râu pe care Ilie îl despărțise mai înainte), apucă „mantia lui Ilie, care căzuse peste el, și a lovit apa - și nu s-a despicat și a zis: «Unde este Dumnezeul lui Ilie?» Și a lovit apele și ele s-au despățit de-o parte și de alta și Elisei a trecut” (IV Regi 2, 14 - Septuaginta). Primul lucru surprinzător este faptul că apele nu se despart, cu toate că primise mai înainte de două ori din duhul învățătorului său, adică din puterea sa. Al doilea lucru, și mai surprinzător și mai bogat în înțeles, este faptul că apele se despart atunci când Elisei se pune pe sine sub autoritatea lui Ilie, am putea spune chiar „a părintelui său duhovnicesc”.

Așijderea duhului acestor pasaje vetero-testamentare au făcut și Părinții noștri. Sfântul Grigorie Palama spune în Tomosul Aghioritic că învățăturile sale le-a primit de la Părinți, „urmând întocmai predaniile sfinților”. Ortodoxia se află în această continuitate dinamică a tradiției vii și îl plasează și pe cel care vrea să fie integrat. Printre exemplele contemporane îl avem pe Sfântul Siluan Athonitul, țăran cu două clase de la care Sfântul Sofronie de la Essex primește încre­dințarea că se află pe calea lui Hristos.

Contactul cu tradiția autentică nu îl putem avea atât din cărți, fie ele și patristice. În Răspunsuri către Talasie, la Întrebarea 21, Sfântul Maxim Mărturisitorul, după ce răspunde la întrebarea cu pricina, spune că „există de­sigur un înţeles şi mai mistic şi mai înalt al acestui cuvânt... dar nu trebuie date în scris înţelesurile mai ascunse ale dumnezeieştilor dogme”. În primul rând, trebuie spus că dobândirea și comunicarea înțele­sului adânc despre care vorbește sfântul țin de capacitatea de asumare și de integrare a acestuia în propria viață. Însuși Domnul Hristos făcea o distincție între „cei din afară” și Apostoli, unora grăindu-le în pilde, iar altora deslușindu-le aparte învățătura: „Vouă vă e dat să cunoașteți taina... dar pentru cei din afară totul se face în pilde” (Marcu 4, 11); în al doilea rând, acest înțeles tainic al cuvântului este sesizat totdeauna în relație cu o persoană. Sfântul Maxim Mărturisitorul chiar spune mai departe că „dacă Dumnezeu îmi va ajuta să mă învrednicesc şi de faţa voastră, vom înfăţişa şi înţelesul cel apostolic cu toată grija”, subliniind limpede importanța relației vii și nemijlocite pentru însușirea înțelesului apostolic.

Tradiția ortodoxă este una dintre comorile Bisericii noastre, ca orice comoară ea se află închisă într-un cufăr și pentru a avea acces la ea avem nevoie de cheia cu care să-l deschidem. Comoara neprețuită este viața duhovnicească, aceasta este așezată în învățătura noastră de credință și pentru a avea acces la ea avem nevoie de un bătrân care să ne povățuiască, cheia prin care învățătura capătă înțelesul cel tainic, apostolicul înțeles.