Postul, prima poruncă primită de om de la Dumnezeu

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, la începutul acestei săptămâni, am intrat în timpul binecuvântat al Postului Mare, când suntem chemaţi să trăim starea edenică a primilor oameni din Rai, care mâncau din „tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere” (Facerea 2, 9). Aici, omul a primit şi prima poruncă de la Dumnezeu, şi anume cea a postului, adică să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru că, în ziua în care va mânca din el, va muri (Facerea 2, 17). Primul om, Adam, călcând porunca postului, a pierdut Raiul şi a murit, iar noi ţinând postul avem nădejdea că prin credinţă şi fapte bune vom câştiga Raiul, deschis prin Jertfa şi Învierea lui Hristos, pentru care ne pregătim în timpul Postului Mare.

Primii oameni, Adam şi Eva, după relatarea biblică, nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu de a posti şi, urmând ispitei diavolului prin şarpe, au mâncat din pomul oprit, al cunoaşterii binelui şi răului, fiind alungaţi din Rai pentru neascultarea lor. Adam, neascultând de Dumnezeu şi călcând porunca postului, a pierdut Raiul şi posibilitatea de a vieţui veşnic aici, iar păcătuind, a cunoscut boala şi moartea. El a adus boala şi moartea nu doar asupra lui, ci şi a întregului neam omenesc.

Căderea primilor oameni este văzută de Părinţii Bisericii ca o nerespectare a postului, de aceea Duminica Izgonirii lui Adam din Rai este pusă înainte de Postul Mare, pentru a ne arăta consecinţele nepostirii. „Adam n-a postit o singură dată. De aceea se pune acum, la începutul Păresimilor (Postul Mare), pomenirea lui Adam, pentru ca, aducându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui Adam...” (Sinaxar din Triod la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

Biserica învaţă, pe baza revelaţiei divine din Sfânta Scriptură, că omul a fost creat să trăiască în Rai, iar protopărintele Adam ducea aici o viaţă îngerească şi era cununa creaţiei. Singura poruncă pe care a primit-o de la Dumnezeu a fost aceea de a posti, adică să se înfrâneze să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului.

Adam, călcând din mândrie porunca lui Dumnezeu şi arătând neînfrânare şi lăcomie prin nepostire, a pierdut Raiul. Căderea lui nu putea fi îndreptată decât prin Noul Adam, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel prin Care toate cele ce sunt au fost create de Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt. El S-a smerit şi S-a întrupat pentru mântuirea noastră pe care a dobândit-o prin Jertfa Sa de pe Cruce, iar cu moartea Sa a zdrobit moartea adusă umanităţii de nepostirea lui Adam, iar prin Învierea Sa ne-a făcut din nou locuitori ai Raiului.

Sfântul Ioan Damaschin spune că, prin neascultare, „omul a schimbat dragostea faţă de Dumnezeu în dragoste faţă de materie”. Prin postire, omul revine la starea lui Adam de dinaintea căderii şi lasă materialitatea lumii pentru a câştiga prin asceză şi pocăinţă slava cerească pentru care a fost creat.

Biserica ne cheamă să parcurgem cele şapte săptămâni ale Postului Sfintelor Paşti prin care ne pregătim pentru cea mai mare sărbătoare creştină, Învierea Domnului. Această perioadă cuprinde postul de 40 de zile, numit şi Postul Mare, la care se adaugă şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, cunoscută şi sub numele de Săptămâna Mare. Cele mai aspre perioade de postire din Postul Sfintelor Paşti sunt prima săptămână din Postul Mare şi Săptămâna Mare.

Aceste săptămâni de post sunt urcuşul nostru duhovnicesc către sărbătoarea pascală şi reprezintă cel mai important timp spiritual din decursul anului bisericesc. Acum Biserica ne cheamă să ne întoarcem către planul duhovnicesc al vieţii noastre, iar prin post, pocăinţă şi rugăciune să mergem către mântuire.

Cele 40 de zile de postire din timpul Postului Mare sunt socotite „o zeciuială a întregului an”, după cum precizează Sinaxarul din Triod de la Duminica Lăsatului sec de brânză. Tot acest text ne spune că „în chipul acesta vom şterge acum, zdrobindu-ne inima şi umilindu-ne prin post, toate faptele noastre rele ce le-am săvârşit în cursul întregului an; pentru aceasta, trebuie să-l păzim cu mai multă grijă”.

Acest post al patruzecimilor trebuie ţinut cu mai multă acrivie decât celelalte din cursul anului bisericesc „din pricina Sfintelor Pătimiri şi din pricină că Hristos a postit acest post şi S-a preaslăvit”. Aici Sinaxarul se referă la postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos din pustiul Carantaniei, înainte de a ieşi la propovăduirea Evangheliei.

Ultima săptămână de postire din Postul Sfintelor Paşti este Săptămâna Mare a Sfintelor şi Mântuitoarelor Pătimiri ale Domnului. Despre postul ce ne pregăteşte pentru Învierea Domnului, Sinaxarul din Sfânta şi Marea Sâmbătă precizează: „Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile, iar Săptămâna Mare este cea mai importantă; şi iarăşi Săptămâna Mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă”. Asceza noastră ajunge la apogeul ei tocmai în ultima zi a Postului Sfintelor Paşti, atunci când începem să trăim alături de Hristos Taina Învierii, pentru care ne-am pregătit vreme de șapte săptămâni.

Postind în timpul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti ne arătăm ascultători faţă de Dumnezeu, în antiteză cu Adam, primul om, care, nepăzind postul, a pierdut Raiul şi a cunoscut moartea. Iar noi prin post nimicim moartea, pentru că ţinta postirii noastre este Învierea lui Hristos, Care cu moartea Sa de pe Cruce a zdrobit moartea adusă de căderea lui Adam.

Noi postim pentru a dobândi Viaţa de care ne-a lipsit nepostirea primului om, Adam. Însă Viaţa am primit-o de la Noul Adam, Hristos Domnul, Care, prin Jertfa şi Învierea Lui, ne-a dăruit viaţa veşnică. Din această perspectivă postul are un înţeles eshatologic, deoarece prin el sperăm că la Înfricoşătoarea Judecată, Hristos, Dreptul Judecător, ne va socoti în ceata celor de-a dreapta Sa, care vor trăi veşnic în Împărăţia cerurilor pregătită pentru noi de la întemeierea lumii.

În concluzie, să nu uităm că Adam, nepăzind porunca postului, a pierdut Raiul, iar noi, postind, mergem pe calea mântuirii în timpul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti având ca ţintă spirituală Învierea lui Hristos, prin care am dobândit Raiul. Biserica ne îndeamnă să postim pentru a ajunge la sfârşitul acestei vieţi trecătoare în Rai, adică la viaţa cea veşnică a cetelor îngereşti şi a sfinţilor, unde pururea vom vedea pe Dumnezeu.