Rațiune și credință în context apologetic

Explicarea legăturii dintre creat şi necreat, dintre imanent şi trans­cendent, dintre făptură şi Ziditorul ei a constituit dintotdeauna o prioritate a existenţei umane. De-a lungul istoriei, s-au născut numeroase întrebări cu privire la fiinţa, originea, conţinutul sau obiectul religiei; au fost analizate în detaliu legăturile dintre spaţiu, timp, transcendent sau imanent, s-a luat în calcul dacă există ceva sau Cineva mai presus de ele. În acest demers de cunoaştere, omul a antrenat o multitudine de idei şi concepte, menite să genereze răspunsuri, să demonstreze şi să probeze toate incertitudinile sale.

În mare parte însă, prin­tr-o evaluare corectă a pârghiilor de cunoaştere, s-a ajuns la concluzia că dincolo de simţuri şi de demonstraţia logică fiinţează ceva ce în fapt nu se poate demonstra. Chiar şi aşa, încrezători în forţele propriei raţiuni, unii au încercat să scruteze cu mintea adâncurile cele nepătrunse ale dumnezeirii şi căutând neîncetat ceea ce în fapt exista înlăuntrul lor, s-au depărtat şi mai mult de „chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu. Concretizarea acestei căutări şi implicita ei descoperire în existenţa noastră devine posibilă prin Revelaţie dumnezeiască. Modalitatea de percepere se realizează astfel bilateral: prin raţiune şi credinţă. Aceste două elemente sunt constitutive şi totodată indispensabile naturii umane. Ele pot fi definite ca facultăţi ale sufletului omenesc, care, după păcatul strămoşesc, a luat întru sine „osânda şi mântuirea, păcatul şi virtutea, raţiunea şi credinţa”. În această polaritate, omul rănit de păcat şi-a început căutarea, având înainte aceste două perspective de cunoaştere, după care s-a ghidat în procesul de descoperire a sensului existenţei sale.

Apologetica „rațional-duhovnicească”

Ca răspuns la aceste provocări şi din dorinţa de a atinge şi cele mai încordate simţuri, Apologetica Ortodoxă a căutat să vindece autonomia raţională a omului printr-o argumentaţie „raţional-duhovnicească”. Este calea prin care se face deosebirea între „cunoaşterea raţională a lumii, care înalţă mintea omului la Dumnezeu” (cf. Ps. 18, 1) şi „experienţa spirituală a lui Dumnezeu, care coboară la om” (cf. In. 1, 12). De aici înţelegem că există lucruri ce pot fi cuprinse cu mintea, explicabile raţional şi logic, şi totodată realităţi mai presus de acele simţuri, la care ne facem părtaşi prin credinţă. Părintele prof. dr. Dumitru Popescu evidenţiază necesitatea unei depăşiri duhovniceşti a „imperativului raţional”, stabilind astfel o perspectivă generoasă în studiul teologiei fundamentale. „La baza lucrurilor create, spune cucernicul preot, se află câte o raţiune divină necreată şi nevăzută, dar aceasta se vădeşte doar prin înţelegere, din făpturi. Astfel, în timp ce raţiunea inteligentă (dianoia) obiectivizează lumea şi coboară pe Dumnezeu la nivelul cunoaşterii raţionale, cunoaşterea duhovnicească înalţă mintea omului să facă experienţa întâlnirii personale cu Dumnezeu. Cunoaşterea, în sens biblic, înseamnă experienţa duhovnicească care se realizează cu mintea (nous) sau inima în modul întâlnirii personale şi al unirii cu Dumnezeu” (Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Apologetica raţional-duhovnicească, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2009, p. 11).

Autonomie rațională vs raționalitate duhovicească

Încălzită de lumina harului dumnezeiesc, apologetica raţional-duhovnicească oferă posibilitatea unei înţelegeri complete asupra realităţilor înconjurătoare, fizice, care se descoperă „spre folosul vederii spirituale a omului”. El înţelege astfel că întreaga zidire se găseşte alcătuită într-o armonie perfectă, spre slava Ziditorului a toate. Sfântul Dumitru Stăniloae afirmă în acest sens că „omul vede în această lumină a universului fizic că toate au o raţionalitate pe măsura lui şi potrivită lui. Vede aerul şi apa în componenţa lor chimică, date spre folosul vieţii lui, vede ierburile întreţinute de solul pământului şi pomii cu roadele lor spre întreţinerea lui, vede fiecare soi al animalelor, peştilor, păsărilor iarăşi prin diferite foloase ale lui. Dar omul poate prin raţiune aduce şi contribuţia proprie pentru a-şi face folositoare raţionalităţile diferitelor părţi ale naturii” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 5).

Invocând permanent „centralitatea Logosului Hristos, precum şi reciprocitatea dintre Logos şi creaţie”, părintele Dumitru Popescu demonstrează, prin intermediul conceptului de apologetică raţional-duhovnicească, faptul că lumea naturală nu este nicidecum autonomă. „Plecând de la relaţia strânsă dintre supranatural şi natural, aceasta se oglindeşte în plan epistemologic în reciprocitatea dintre credinţă şi raţiune. Din moment ce lumea naturală era înţeleasă autonom, apologetica pleca de la o premisă greşită, şi anume absenţa lui Dumnezeu din creaţie. Astfel, apologetica s-a asociat cu metafizica occidentală, care L-a redus pe Dumnezeu la o idee sau o fiinţă izolată. Dumnezeul Cel viu nu era perceput ca o prezenţă concretă, cu care să vorbeşti, în faţa căreia să îngenunchezi, ci era trăit ca o absenţă. O asemenea atitudine de indiferentism conduce la o mentalitate de tip antropocentric, iar Dumnezeu este redus la mintea omului, la concepte şi noţiuni, plăsmuiri ale raţiunii extrase în mod autonom” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, Ed. Basilica, Bucureşti, 2011, pp. 128-129). Sub această formă de abordare, a autonomiei raţionale, a marşat scolastica occidentală, dezvoltată din veacul Fericitului Augustin, până la finele Evului Mediu. Tributară filosofiei aristotelice, argumentaţia apologetică din această perioadă s-a dovedit a fi deficitară în articularea şi edificarea dialogului dintre teologie şi ştiinţele laice. În felul acesta, în loc să se suprime, s-a adâncit şi mai mult opoziţia dintre spirit şi materie, secătuind lumea de prezenţa lui Dumnezeu. „Din această cauză, spune părintele Dumitru Popescu, lumea metafizică este concepută ca o entitate care rămâne total exterioară lumii naturale, fiindcă nu există nici un element de legătură interioară între ele” (Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Apologetica raţional-duhovnicească a Ortodoxiei, p. 7). Această despărţitură se datorează în primul rând schimbării de paradigmă în teologia cunoaşterii lui Dumnezeu. Astfel, în loc să pornească de sus în jos, de la Dumnezeu spre cele create, teologia scolastică şi-a început pledoaria de jos în sus, „de la fizic la metafizic, adică de la om la Dumnezeu”, făcând abstracţie de „Logosul dumnezeiesc, «prin Care toate au fost create» (In. 1, 1-3), socotind să lumea este creată exclusiv de către Tatăl, prin excluderea Fiului, ca Logos şi structură a cosmosului, în puterea Duhului Sfânt” (Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Apologetica raţional-duhovnicească a Ortodoxiei, p. 7).

Lucrarea apologetică a teologiei scolastice a fost marcată îndeosebi de elaborarea argumentelor raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, tocmai datorită faptului că, în structura lor, ele sunt întemeiate „pe principiul autonomiei naturalului în raport cu supranaturalul..., pleacă de la om spre Dumnezeu şi fac abstracţie de prezenţa Lui în creaţie” (Adrian Lemeni, Adevăr şi comuniune, p. 129).