Scara virtuţilor, drumul comun al mirenilor şi monahilor

Cu excepţia Scripturii, a Mineielor şi Psaltirii, precum şi a celor care adună între paginile lor formularul diferitelor slujbe bisericeşti, nu există carte în creştinătatea orientală care să fie mai mult studiată, copiată şi tradusă decât Scara Sfântului Ioan. Aceasta este o operă care a hrănit şi crescut duhovniceşte generaţii nesfârşite de credincioşi creştini, căutători neobosiţi de a-şi adânci relaţia lor cu Dumnezeu în şi prin Hristos.

Duminica a 4-a a Postului Mare ne pune înainte viaţa, dar mai ales opera unui mare sfânt, trăitor în secolul al VII-lea după Hristos, Ioan Scărarul. Stareţ al Mănăstirii Sinai, el a lăsat posterităţii ceea ce noi avem astăzi ca lucrare de referinţă pentru tradiţia şi spiritualitatea răsăriteană, Scara Paradisului sau Scara Virtuţilor.

Aşezarea şi prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în a 4-a Duminică din Postul Mare ne aminteşte tuturor că eforturile noastre duhovniceşti în această perioadă presupun asceza, iar aceasta trebuie înţeleasă într-un context mai larg, anume, acela al luptei împotriva patimilor şi a dobândirii acelor virtuţi care fac dovada unei vieţi creştine angajate. În acelaşi timp, citind Scara şi având în Sfântul Ioan un exemplu concret de abordare a credinţei, a legăturii cu Dumnezeu, model venit din propriul mod de vieţuire, primim întărire în strădaniile noastre duhovniceşti, care, nu de puţine ori, începând cu a patra săptămână din post scad în intensitate.

„Dumnezeu e al tuturor, al celor care cred şi care nu cred”

Nu e nici o îndoială, şi asta se observă din chiar începutul Scării, Sfântul Ioan scrie ca un monah pentru confraţii săi de nevoinţă. Aşa s-a şi născut lucrarea, ca o împlinire a rugăminţii făcute de egumenul Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 60 de mile depărtare de chinovia Sfântului Ioan Scărarul. Astfel stând lucrurile, la o primă vedere, sfera de influenţă a operei Sfântului Ioan spre cititorii interesaţi de ea pare drastic redusă.

Însă Mitropolitul Kallistos Ware se întreabă retoric: „Din această cauză urmează ca Scara să nu fie de nici un folos mirenilor? Cu siguranţă, nu. De fapt, ea a fost şi este citită cu cel mai mare profit de mulţimea creştinilor care au familii şi, oricare ar fi fost intenţia originară a autorului, beneficiul pe care l-au avut cititorii «din lume» ai Scării a fost unul enorm. Nu este nimic surprinzător în aceasta... Fiindcă atât monahii, cât şi cei căsătoriţi, toţi botezaţi în numele Sfintei Treimi, răspund la aceeaşi chemare a Evangheliei. Forma exterioară a răspunsului lor poate varia, dar drumul este, în esenţă, identic”.

Există la începutul Scării un minunat pasaj care afirmă în mod clar universalitatea adresabilităţii ei: „Dumnezeu este al tuturor, al celor care cred şi al celor care nu cred, al celor drepţi şi nedrepţi, al celor cinstitori de Dumnezeu şi necinstitori; al celor nepătimaşi şi pătimaşi, al călugărilor şi al mirenilor, al înţelepţilor şi al celor neînvăţaţi, al celor sănătoşi şi al celor bolnavi, al tinerilor şi al vârstnicilor. Căci e ca răspândirea luminii, ca arătarea soarelui, ca schimbarea ceasurilor. Şi altfel nu poate fi: «Căci la Dumnezeu nu e căutare la faţă»” (Romani 2, 11).

Dar mult mai aplicat, celor care sunt căsătoriţi şi trăiesc în lume, Sfântul Ioan le adresează îndemnul: „Toate lucrurile bune pe care le puteţi face, faceţi-le. Nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, nu minţiţi faţă de nimeni, nu vă înălţaţi faţă de nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu vă despărţiţi de adunările de la slujbă din biserică, pătimiţi împreună cu cei lipsiţi, nu pricinuiţi nimănui sminteală. De ceea ce e al altuia să nu vă atingeţi, îndestulaţi-vă cu ceea ce vă pregătesc femeile voastre. De veţi face aşa, nu veţi fi departe de Împărăţia cerurilor”.

Aşadar, definiţia succintă a Sfântului Ioan cu privire la ceea ce înseamnă să fii cu adevărat creştin îi cuprinde atât pe cei din lume, cât şi pe cei care au ales retragerea din lume.

„Creştin e acela care-L imită pe Hristos în gând, cuvânt şi faptă pe cât este posibil omeneşte şi crede curat şi smerit în Sfânta Treime”, continuă Sfântul Ioan.

Fiecare patimă are un remediu

Partea principală a Scării este alcătuită din Trepte, în cadrul cărora Sfântul Ioan enumeră și analizează cele mai evidente și tulburătoare patimi, astfel încât să ofere îndrumare asupra modului de a le depăși și a le înlocui cu virtutea corespunzătoare. O modalitate a multora de a descrie o componentă importantă a vieții spirituale este aceea de a spune că este vorba de un război împotriva patimilor. Fără reușită în această bătălie, nu putem spera să atingem neprihănirea inimii. Ţinând cont de modul în care Mitropolitul Kallistos ne ajută să rezumăm cuprinsul Scării, patimile pot fi enumerate ca fiind fizice și trupești, cum ar fi lăcomia pântecelui: „Lăcomia pântecelui este fățărnicia stomacului. Săturat, suspină că este lipsit; ghiftuit și îmbuibat, plânge că îi este foame“; pofta trupească: „Acest demon caută mai ales cu băgare de seamă momentele noastre de slăbiciune și ne va asalta cu răutate atunci când nu putem să ne rugăm trupește împotriva lui“; iubirea de arginți: „Mânia și întristarea nu-l vor părăsi niciodată pe zgârcit“. El enumeră, de asemenea, patimi care nu sunt trupești, cum ar fi mânia: „Mânia ne arată ura ascunsă, a ținerii de minte a răului. Mânia este dorința de a face rău celui care ne-a supărat“; ținerea de minte a răului: „Carii se înmulțesc în copacul putred; ținerea de minte a răului se înmulțește în purtările blânde și în chip mincinos liniștite“; clevetirea: „Clevetirea este fiica urii, o boală subțire și totuși grea, o lipitoare de fel ascunsă și pe care nu o poți prinde, care risipește și secătuiește sângele iubirii“. 

Cu toate acestea, Sfântul Ioan nu s-a mulțumit să analizeze numai patimile care ne frământă și ne îndepărtează de Dumnezeu. El a scris, de asemenea, cu mare elocvență despre virtuțile pe care trebuie să le dobândim cu și prin harul lui Dumnezeu, astfel încât, în momentul în care patimile sunt biruite, să ne vindecăm și să revenim la natura noastră umană, devenind ceea ce am fost meniți să fim - vase ale vir­tuților care provin de la Dumnezeu, mai presus de toate, un dar al Duhului Sfânt prezent în noi.

„Îndepărtează păcatul şi lacrimile îndurerate vor fi de prisos”

Acesta este un lucru dificil, dar el ne rezervă statutul de ființe raționale și spirituale, create „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“. Deși Sfântul Ioan enumeră un număr mai mic de virtuți în comparație cu numărul de patimi pe care le descrie, fragmentele care tratează virtuțile sunt adesea mai lungi. Unele dintre aceste virtuți sunt virtuțile „fundamentale“, precum ascultarea. Sfântul Ioan Scărarul a fost cel care a creat termenul „plânsul de bucurie făcător“. Experimentăm starea de „plângere“ când conștientizăm starea noastră de păcat și înstrăinare de Dumnezeu, dar acesta devine un „plâns de bucurie“ prin pocăință și conștientizare a firii iertătoare a lui Dumnezeu, experimentată ca har al Lui. Într-un fragment foarte cunoscut, Sfântul Ioan oferă o minunată descriere a acestei experiențe: „Dumnezeu nu pretinde sau dorește ca cineva să plângă din durerea inimii, ci mai degrabă să se veselească din iubirea pentru El, întru râsul sufletului. Îndepărtează păcatul și lacrimile îndurerate care curg din ochii trupești vor fi de prisos. De ce să cauți bandaj când nu ești rănit? Adam nu a vărsat lacrimi înainte de cădere, și nu vor fi lacrimi după înviere când păcatul va fi desființat, când vor dispărea durerea, întristarea și suspinul“.

Cum să privim corect relaţia trup-suflet

Contrar multor scriitori creștini din zilele noastre care se dovedesc a fi mai puțin pătrunzători cu privire la răzvrătirea trupurilor și minților noastre păcătoase, Sfântul Ioan este foarte sobru și realist - am putea spune foarte „avangardist” - cu privire la intensele provocări pe care o viață clădită pe învăță­turile Evangheliei le va aduce căutătorului sincer: „Silirea [cf. Matei 11: 12] și durerea neîncetată sunt partea celor care țintesc să suie la cer cu trupul, și aceasta, mai ales, la începutul lucrării lor, atunci când natura noastră iubitoare de plăceri și inimile noastre neîndurerate trebuie să treacă prin mâhnirea cople­șitoare către iubirea de Dumnezeu și sfințenie. Este greu, cu adevărat greu”. 

Cu privire la rolul trupului în întreaga viață creștină și la aspectul dificil al relației trup-suflet, la inerentele tensiuni - dacă nu chiar război fățiș - din această relație, Sfântul Ioan ne oferă un text de o extraordinară adâncime cu privire la „taina” relației trup-suflet. El a scris următoarele: „În ce chip sau fel îmi pot lega trupul acesta al meu? Prin ce alte lucruri de demult îl pot judeca? Înainte de a-l lega, el se dezleagă, înainte de a-l judeca, mă împac cu el, înainte de a-l pedepsi, mă înclin în fața lui și-mi pare rău de el. Cum îl pot urî când firea mea îmi spune să-l iubesc? Cum mă pot desprinde de el când sunt legat de el pe veci? Cum pot fugi de el când este gata să plece la drum cu mine? Cum să-l fac incoruptibil când a primit o fire coruptibilă? Cum mă pot contrazice cu el când toate argumentele sunt de partea lui…? Dacă-l dobor la pământ, nu-mi mai rămâne nimic altceva prin care să-mi câștig virtuțile. Îl îmbrățișez. Și mă îndepărtez de el. Ce-i această taină în mine? Care-i legea acestui amestec de trup și suflet?”