Tainele Crucii în viaţa noastră

Biserica Ortodoxă prăznuieşte Înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci, pe care Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a răstignit, dăruindu-ne astfel mântuirea. În Antichitate, crucea era un obiect de tortură, o unealtă ruşinoasă de osândă destinată celor mai mari răufăcători ai societăţii. Însă Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe Cruce, a transformat-o în semnul sfânt al izbăvirii noastre din păcat, al biruinţei asupra morţii şi al iubirii supreme a lui Dumnezeu faţă de oameni. El, Cel fără de păcat, a primit a fi răstignit pentru oameni, biruind prin Învierea Sa din morţi păcatul neascultării protopărinţilor Adam şi Eva şi moartea ca urmare a păcatului.

În lume nu există om fără de păcat, de aceea, conform învăţăturii Bisericii noastre, nici oamenii nu se deosebesc întotdeauna unii de alţii după virtuţile sau după fărădelegile ori răutăţile lor, ci după dispoziţia lor de a se pocăi sau de a continua să rămână în păcate. În acest sens, Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi leacul potrivit ca să ne mântuiască, iar această pedagogie a Sa, şi pe care Biserica o exercită în lume, aduce roade acolo unde omul ajunge să se pocăiască sincer. „Cine poate spune: Curăţit-am inima mea; sunt curat de păcat?” (Pilde 20, 9). Vestirea Împărăţiei cerurilor este organic legată de propovăduirea pocăinţei la toate neamurile: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2), pocăinţa amintită de Sfântul Proroc Ioan Botezătorul conaţionalilor săi fiind, de fapt, esenţa sau rezumatul Legii şi al Profeţilor. Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Romani, subliniază că scopul Legii este vădirea păcatului, „căci prin Lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3, 20). În Hristos însă „ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche” (Romani 7, 6). Apoi, vedem că şi Iisus Hristos Domnul Îşi începe activitatea Sa publică tot prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17), de aici rezultând nu doar importanţa pocăinţei, ci mai ales locul ei central în viaţa omului. Creştinii sunt chemaţi să se pocăiască permanent, neîncetat, nu doar o singură dată şi atât. Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, referindu-se la pocăinţă, spunea că aceasta este porunca universală, atotcuprinzătoare, care îl ajută pe om să împlinească toate celelalte porunci (Arhim. Zaharia Zaharou, Referitor la teologia ­Părintelui Sofronie, Essex, 2000, p. 96).

Însă pocăinţa nu ar fi fost de ajuns pentru om dacă Hristos nu S-ar fi jertfit pe Cruce. Taina mântuirii sau a salvării noastre are în centrul ei Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, căci în taina Crucii se descoperă taina mântuirii oamenilor. În Cruce se află tainic sensul vieţii, în aceasta înţelegând de fapt că prin Cruce am primit începutul unei vieţi binecuvântate fără de sfârşit, devenind fii după har ai lui Dumnezeu.

Totodată, în taina Crucii, noi aflăm dragostea neţărmurită a Creatorului pentru oameni, Cel care are grijă de făpturile Sale. Cu toate că omul a căzut fiind neascultător faţă de Dumnezeu, cu toate că ne-am înstrăinat de Părintele nostru Cel ceresc, iar prin această îndepărtare minţile noastre s-au întunecat cu cele lumeşti, iar inimile noastre s-au răcit şi nu pot să se înfierbânte cu lacrimile dragostei pentru El, Dumnezeu iese în întâmpinarea noastră, El preferă să ne iubească până la sacrificiul suprem, întrucât El a iubit lumea atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său, Iisus Hristos, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16).

Crucea este legată de smerenia Mântuitorului, căci „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de Cruce” (Filipeni 2, 8-10), iar prin însăşi întruparea Sa, Hristos a unit în Persoana Sa natura umană cu cea dumnezeiască şi a eliberat natura umană de moarte şi de păcat în urma morţii Sale pe Cruce. Aşa­dar, prin ascultarea desăvârşită ­faţă de Dumnezeu-Tatăl, Hristos schim­bă blestemul în binecuvântare, vindecă păcatul neascultării ce a adus moartea în lume. De aceea, Crucea este numită dătătoare de viaţă sau izvorul vieţii. La Proscomidie (prima parte a Sfintei Liturghii), preotul având prescura în mâini, din care va scoate Agneţul şi copia, ce reprezintă lancea cu care a fost străpuns Domnul în coastă de către unul din ostaşi, rosteşte cu multă evlavie rugăciunea: „Răscum­păra ­Tu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit și cu sulița împuns, nemurirea ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție!”.

Şi pentru că Biserica a fost întemeiată în chip nevăzut pe Cruce, Sfinţii Părinţi au văzut în taina Crucii temelia vieţii Bisericii ­în care oamenii se pregătesc pentru mântuire. „Drept aceea, luați aminte de voi înșivă și la toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câștigat-o cu însuși sângele Său” (Faptele Apostolilor 20, 28). Crucea presupune aşadar sacrificiu, dăruire şi iubire jertfelnică, iar în Acatistul Mântuitorului Iisus Hristos noi Îl rugăm: „Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea, cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Fața Ta, cea batjocorită cu pălmuiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe care l-ai încredințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povățuiască spre Tine, prin harul Tău”.

Credinţa noastră în puterea Crucii dă sens vieţii şi astfel înţelegem că participarea noastră la taina Crucii presupune, pe de o parte, asumare cu devotament a credinţei, iar pe de altă parte, mărturisirea publică a lui Hristos într-o lume care fără Hristos nu ar fi cunoscut decât moarte şi suferinţă. În taina Crucii se descoperă taina Învierii.