„Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor”

Mântuitorul Își începe propovăduirea cu aceleași cuvinte care erau și în centrul predicii Botezătorului Ioan, „Pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”. Chemarea universală la noua realitate în care relațiile dintre oameni erau rescrise în lumina unei noi învățături a fost atractivă pentru cei de rând, pentru păturile sociale defavorizate, iar pentru cei care constituiau elita poporu­lui ales era o chestiune ideatică, utopică, câtă vreme erau mai degrabă preocupați de relația cu imperiul roman stăpânitor.

Împărăția lui Dumnezeu (Basileia tou Theou) sau Împărăția cerurilor (Basileia ton ouranon) se regăsesc de peste 50 de ori menționate în Evanghelia după Sfântul Matei, constituind cel mai consistent discurs de­spre această nouă realitate descoperită de Domnul Hristos contemporanilor Săi și apoi întregii Biserici. Mântuitorul nu vorbește despre o ipotetică împărăție, ci despre o realitate accesibilă oamenilor, care este în apropierea lor, și în anumite situații se manifestă în istorie în mod deplin: „Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28).

Domnul nu ne oferă o definiție clară a acestei Împărății, nu spune ce este, dar ne oferă anumite indicii asupra prezenței ei și mai ales asupra felului ei de manifestare în lume. El nu ne oferă informații clare despre ea pentru a ascunde taina, sau pentru că nu trebuia să se descopere încă, ci pentru a ne arăta că omul, în starea naturală, biologică, nu poate înțelege nici măcar cuvintele despre Împărăție, dar mai ales să o vadă în manifestarea ei plenară.

La Matei capitolul 13 sunt consemnate Pildele Domnului Hristos despre Împărăția cerurilor, iar la început ucenicii Îi reproșează Domnului că le vorbește evreilor în pilde și nu le spune pe față ce este cu această Împărăție. Domnul le răspunde că ei nu sunt capabili să primească cuvintele descoperirii depline a Împărăției: „Şi ucenicii, apropiindu-se de El, I-au zis: De ce le vorbeşti lor în pilde? Iar El, răspunzând, le-a zis: Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, pe când acestora nu li s-a dat. Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua. De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg”. Această greutate de cuprindere cu mintea a Împărăției ne arată că ea rămâne pentru marea majoritate o realitate inaccesibilă, însă care poate fi sesizată prin anumite semne.

Împărăția lui Dumnezeu a fost foarte dragă oamenilor simpli, celor din categoriile sociale defavorizate, pentru că aducea o lumină de speranță în viețile celor oropsiți, lipsiți și marginalizați. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos vorbește de această Împărăție ca de un Regnum gratiae. Când Botezătorul Ioan este întemnițat, își trimite ucenicii la Domnul Hristos cu întrebarea: Tu eşti Cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul? (Matei 11, 3), iar El îi răspunde cu vestirea semnelor Împără­ției lui Dumnezeu - Regnum gratiae: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” (vv. 4-5). De altfel, și când Evanghelistul Matei recapitulează activitatea Domnului Hristos în scurte narative, el descrie aproape în aceiași termeni manifestarea Împărăției: „Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, şi El îi vindeca” (Matei 4, 23-24). Având în vedere și numai aceste manifestări ale Împărăției, putem înțelege de ce ea a fost foarte atrăgătoare pentru oamenii de rând. În același timp, Mântuitorul exprimă paradoxul că nu poate vorbi oamenilor despre ea decât în pilde, pentru că ei nu puteau înțelege învățătura adâncă despre această Împărăție. Tainele ei au fost descoperite ucenicilor direcți care s-au pregătit treptat în vecinătatea Domnului și au fost luminați de harul Duhului Sfânt. Dar poporul de rând era departe cu inima de această nouă realitate, după cum zice Mântuitorul: „Făţarnicilor, bine a prorocit despre voi Isaia, când a zis: Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 7-8).

Pentru a ști ce este Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să aflăm con­di­țiile în care omul poate înțelege ce este aceasta. De aceea, revenim la prima parte a cuvintelor cu care Domnul Își începe propovăduirea: „Pocăi­ți-vă, căci s-a apropiat Îm­pă­ră­ția cerurilor!” Verbul pocăiți-vă este redat prin grecescul metanoeo, care înseamnă a schimba mintea, modul de înțelegere și de acțiune, sau schimbarea principiilor după care ne conducem viața. Acest cuvânt complex în semnificații stă la baza unui curent duhovnicesc de înnoire a omului care s-a cristalizat în Biserică ca isihasm, sau un mod de viețuire filocalic sau niptic. Rela­ția dintre metanoeo și Regnum gratiae este de condiționalitate, numai prin schimbarea minții, a modului de a acționa și gândi putem avea acces la noua realitate mântuitoare propovăduită de Domnul Hristos.

Mântuitorul vorbește de necesitatea pregătirii terenului fertil al naturii umane pentru primirea cuvântului Împărăției: „De la oricine aude cuvântul împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat” (Matei 13, 19). De aceea trebuie să fie o corespondență și concordanță între ceea ce este în om și ceea ce el aude sau încearcă să cunoască.

„Toată contemplarea realităţilor dumnezeieşti este cu putinţă nu altfel, decât dacă duhul omului dobândeşte o stare care, într-o oarecare măsură, corespunde cu ceea ce contemplă. Şi de bună seamă: poate oare cel prins în ghearele mândriei a avea, petrecând în sine, smeritul Duh Sfânt? Poate oare cineva, aflându-se în spasmele urii sau ale altor patimi întunecate, a vedea lumina cea de negândit a dumnezeirii? Sau cum va teologhisi despre dragostea Dumnezeiască cel care «defaimă (fie şi) vreunul dintre aceştia mici» (cf. Matei 18, 10)? Astfel, numai petrecând simţit în harul Duhului Sfânt se învredniceşte omul vederii slavei nemuritoare şi a luminii fără de apus. Fiecare adevărată vedere a lui Dumnezeu este un dar al marelui Dumnezeu Care ne face părtaşi vieţii Sale: părtaşi smereniei şi păcii, înţelepciunii şi cunoaşterii, dragostei şi bunătăţii. Sălăşluind în noi puterea cea nefăcută, ni se împărtăşeşte viaţa cea fără de început”, ne învață Sfântul Cuvios Sofronie Saharov, un isihast al secolului 20.