Cei care au îndrăznit să biruiască lumea

Evanghelia duminicii I după Rusalii (a Tuturor Sfinţilor)

Matei 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30

32. Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

33. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri.

34. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. (…)

35. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.

37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.

19,27. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi?

28. Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.

29. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică.

30. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.

Dacă ne uităm în calendarul Bisericii Ortodoxe, vom vedea că există zile în care Biserica, adică noi toţi, actualizăm în viaţa noastră momente din istoria sfântă sau comemorăm eroii creştinătăţii, pe care noi îi numim sfinţi. În fiecare zi a calendarului Bisericii, vedem că se prăznuiesc unul sau mai mulţi sfinţi. Sunt oameni care s-au distins în viaţa Bisericii pentru modul în care au reuşit să armonizeze modul lor de a fi şi a se comporta cu harul lui Dumnezeu primit de la Duhul cel Sfânt. Sunt oameni care au trăit învăţătura lui Hristos de-aşa manieră, încât Cincizecimea a rodit în viaţa lor sfinţenia, adică starea maximă de apropiere de Dumnezeu. În ei s-a împlinit ceea ce Mântuitorul spunea cândva iudeilor la templu prin cuvintele: „Cel care însetează să vină la mine şi să bea. Din pântecele celui ce crede în mine vor curge râuri de apă vie“ ( Ioan 7, 37-38).

Fântâni de har

Unii sfinţi sunt cunoscuţi cu numele, alţii nu, dar toţi sunt persoane care s-au adăpat la „fântâna Duhului Sfânt“, ca, după aceea, printr-un mod de viaţă corespunzător exigenţelor Duhului Sfânt, să devină ei înşişi fântâni de har. Har şi daruri pe care, semenii lor le-au văzut, le-au constatat, recunoscând în ei sfinţenia, nu ca stare de excepţie, ci ca normalitate. Sfântul este tipul omului normal.

Cei pe care Biserica i-a cunoscut ca având dreaptă credinţă, viaţă ireproşabilă şi darul facerii de minuni i-a venerat din timpul vieţii lor sau când Dumnezeu le-a descoperit creştinilor că acei semeni ai lor merită veneraţi. Prin urmare, după perioade de mai scurtă sau mai multă venerare, Biserica a canonizat aceşti sfinţi prin decizii, acte solemne şi ceremonii speciale, aşezând numele lor în calendarul ei, spre venerare, instituidu-le zile de cult.

Au fost şi sunt alţi sfinţi, tot atât de mari ca şi cei cunoscuţi, dar pe care Biserica nu i-a cunoscut sau nu-i cunoaşte încă. Aceasta nu le micşorează cu nimic sfinţenia. Ei sunt sfinţi în faţa lui Dumnezeu. De fapt, acesta este cel mai important lucuru: să fii sfânt şi desăvârşit în faţa lui Dumnezeu, nu mare în faţa lumii. „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt“ (Lev. 19, 2). „Fiţi desăvârşiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este“ (Matei, 5, 48).

Biserica plină de sfinţenie

Biserica nu proclamă sfinţi decât persoanele a căror sfinţenie s-a constatat, a căror sfinţenie a fost percepută de poporul lui Dumnezeu (altfel, ar greşi). Nu proclamă sfinţi ca să aştepte viitoarele dovezi de sfinţenie ale acestora. Sfinţenia este o stare de fapt pe care sfântul dovedeşte o are. Sfinţenia este starea de fapt a lui Dumnezeu, spre care toţi suntem nu numai chemaţi, dar şi ajutaţi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu în noi. Sfinţenia este starea de desăvârşire care se fundamentează pe sfinţenia lui Dumnezeu. Nu este produsul exclusiv al propriilor noastre preformanţe morale, deşi acestea nu se exclud, ci se presupun. Dumnezeu este fundamentul sfinţeniei omeneşti, nu numai ca model, ci şi ca Cel care ne conferă puterea de a deveni sfinţi, iar această putere este harul Duhului Sfânt.

Pentru aceasta, Biserica a rânduit ca în prima duminică după Pogorârea Duhului Sfânt să serbeze pe toţi cei care au ajuns sfinţi, făcând să activeze în ei puterea Duhului Sfânt. Iată cum sfinţenia la care suntem chemaţi şi pe care o constatăm în mulţimea de sfinţi, ştiuţi şi neştiuţi, se găseşte în strânsă relaţie cu Cincizecimea.

Duhul Sfânt s-a dat la Cincizecime Apostolilor, spre a-i face să pună în lucrare cele ştiute deja de la Hristos şi altele pe care Duhul Însuşi avea să-i înveţe. S-a dat ca aceştia să fie mărturisitori ai lui Hristos în lume şi să confirme cu viaţa lor calitatea de martori şi de mărturisitori ai lui Hristos. Din toate cele care au urmat Cincizecimii, ştim că apostolii şi ucenicii Mântuitorului au arătat prin întreaga lor activitate că Duhul nu li s-a dat în zadar. Datorită prezenţei Duhului Sfânt în ei şi în Biserică, şi modului lor de comportare transmis generaţiilor următoare, avem Biserica plină de sfinţenie, avem şi vom avea sfinţi.

Martorii lui Hristos

Alături de patriarhii, de profeţii şi drepţii Vechiului Testament, alături de îngeri, în calendarul Bisericii, găsim apostoli, mucenici, ierarhi, învăţaţi, doctori, cuvioşi, copii şi oameni maturi, oameni căsătoriţi şi călugări, oameni obişnuiţi, sihaştri şi sfinţi care au sihăstrit, sfinţindu-se în marile oraşe. Toţi au reuşit implinirea vocaţiei spre sfinţenie, punând în lucrare ceea ce Duhul a dat fiecăruia în propria lui Cincizecime. De la Cincizecime încoace, fiecare membru al Bisericii a avut şi are propria lui Cincizecime. Este vorba despre Sfânta Taina a Botezului, când fiecare nou-botezat primeşte acelaşi har al Duhului Sfânt pe care l-au primit Sfinţii Apostoli la 50 de zile după Învierea Domnului. Dar creştinul are parte de har peste har, adică de învrednicirea sporirii harului lui Dumnezeu în el, în fiecare demers al său spre Dumnezeu, în fiecare act de rugăciune, în fiecare sfântă taină şi cu fiecare lucrare sfântă a Bisericii, dar şi în fiecare osteneală a sa (faptă, vorbă sau gând) îndreptată în sensul pe care Duhul lui Dumnezeu ni-l arată şi ne face să îl pregustăm.

Sfântul este dovada omului care L-a mărturisit în mod autentic pe Hristos în lume. Şi astfel se arată că prezenţa dinamică a Duhului Sfânt în noi va fi realmente activată prin modul în care fiecare dintre noi luăm în consideraţie atât Cincizecimea Bisericii, cât şi Cincizecimea individuală - harul de care avem parte în Sfânta Biserică - şi ne angajăm pe drumul mărturisirii lui Hristos în lume, după modelul apostolilor.

Calitatea de creştin nu poate fi ascunsă

Ca să ne convingă de faptul că nu putem rămâne pe deplin beneficiari ai harului Cincizecimii, fără să avem o viaţă de mărturisitori, Sfânta Biserică a rânduit ca în prima duminică după Rusalii să se citească un text din Evanghelia după Sf. Matei, în care se arată că nimeni nu poate fi realmente ucenic al lui Hristos, fără să fie martorul şi mărturisitorul lui Hristos în lume. Harul nu poate fi ascuns. Şi nici calitatea de creştin.

După ce le-a dat ucenicilor puterea propovăduirii Sale în lume, Hristos le va vorbi atât despre privilegiul acestei misiuni, cât şi despre riscurile ei, semnalându-le printre altele: „Oricine mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri“ (Mat. 10, 32-34).

Cu alte cuvinte, nu poţi fi creştin şi să rămâi creştin în ascuns, cu atât mai puţin în caz de prigoană. Iar prigoana poate îmbrăca forme diverse, care încep de la persecuţia brutală, violentă şi sângeroasă, şi ajunge la formele subtile de prigoană ideologică, filosofică, prigonirea prin cultivarea moralităţii îndoielnice sau lipsei de moralitate, a religiozităţii călduţe şi a indiferenţei religioase, în numele aşa-ziselor drepturi ale omului, tot atâtea tipuri de prigonire a lui Hristos în societatea modernă liberală. Nu poţi fi cu adevărat creştin într-o asemenea societate, în mijlocul unor asemenea oameni, fără să-L mărturiseşti pe Hristos.

Supravieţuire ori viaţă veşnică?

Mântuitorul semnalează ucenicilor că, dincolo de faptul că a fost numit de profeţi Domnul păcii, în fapt El nu a venit în lume să aducă pacea, ci sabia, pe de o parte sabia Duhului care tranşează adevărul de minciună şi făţărnicie, evlavia autentică de falsa evlavie, iar pe de altă parte sabia persecutorilor împotriva adevărului mântuitor. Adevărul mântuitor presupune riscuri şi curaj, uneori presupune părăsirea rudeniilor apropiate pentru eficientizarea înrudirii cu Dumnezeu prin har. Cel care se angajează pe drumul mărturisirii lui Hristos poate abandona şi mamă şi tată şi frate şi soră, dacă aceştia îl vor împiedica să afirme calitatea sa de creştin înaintea oamenilor. El trebuie să îşi ia crucea şi să-I urmeze lui Hristos (Mat. 10, 38). Adică, trebuie să-şi asume toate formele de responsabilitate pe care le presupune calitatea de ucenic al lui Hristos. Aceasta, şi numai aceasta, îl va face să se împărtăşească de viaţa veşnică şi să nu rămână numai un simplu supravieţuitor aici pe pământ, pentru o anumită durată de timp. În acest sens, Mântuitorul a spus ucenicilor: „Cine îşi cruţă viaţa o va pierde şi cine îşi va pune viaţa pentru Mine o va câştiga“ (Mat. 10, 39).

Sfinţii pe care îi prăznuim în prima duminică după Rusalii, cunoscuţi sau necunoscuţi, au ales viaţa veşnică, făcând roditor în ei harul Duhului Sfânt. Au confirmat în ei lucrarea minunată a acestuia. De aceea îi iubim, de aceea îi cinstim, de aceea îi luăm drept exemplu, de aceea îi rugăm să ne fie mijlocitori la Dumnezeu.