„Genealogie“ imperială şi creştină

În contrast cu abundenţa de informaţii pe care le avem despre viaţa Împăratului Constantin cel Mare după ajungerea sa în cadrul tetrarhiei aflate la conducerea Imperiului Roman, ne confruntăm cu o lipsă acută de surse în ceea ce priveşte copilăria şi tinereţea sa în general. Cercetătorii au fost nevoiţi adesea să formuleze ipoteze cu caracter strict arbitrar care să umple acest gol biografic. Vom încerca să oferim, în cele ce urmează, o descriere a celor mai plauzibile ipoteze.

Suntem obişnuiţi să credem că privilegiul de a ajunge împărat sau rege a fost oferit întotdeauna pe bazele apartenenţei la o familie de rang înalt. În realitate, au existat nenumărate cazuri în istoria Imperiul Roman în care au ajuns la conducere oameni cu o origine umilă. Unul dintre ei a fost şi împăratul Constantin cel Mare. Acest aspect a fost ascuns o lungă perioadă de timp din cauza lipsei surselor cu privire la copilăria şi tinereţea sa. De asemenea, eticheta curţii imperiale cerea oarecum ca această origine umilă să fie cât mai bine camuflată. Era important ca împăratul să aibă o origine şi o comportare nobilă. De exemplu, Diocleţian a fost la origini un simplu sclav. Însă, ajuns împărat, şi-a schimbat numele de origine umilă, Diocles, în cel mult mai oficial, Diocleţian. La fel s-a petrecut şi cu Constantin cel Mare, care a fost nevoit să "inventeze" o legătură cu binecunoscuta gens Flavia. S-a afirmat fie că tatăl său a fost o rudă îndepărtată a lui Claudius II Gothicus (268-270), fie inclusiv că ar fi fost nepotul său direct. Ambele afirmaţii nu sunt, însă, nimic altceva decât modalităţi de a lega dinastia constantiniană de una dintre familiile cu tradiţie în istoria romană (mai multe informaţii la Paul Stephenson, "Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor", Quercus, London, 2010, pp. 3-4).

Constantius Chlorus

Tatăl împăratului Constantin cel Mare, Constantius Chlorus, nu a avut o origine nobilă. Ne este practic imposibil să determinăm care este locul sau timpul naşterii sale. Tot ceea ce ştim este că a avut o ascensiune militară fulminantă, fiind un general priceput şi destoinic, calităţi care s-au transmis mai târziu şi fiului său, Constantin. Un alt aspect esenţial al personalităţii sale consta în toleranţa pe care o avea faţă de creştini în general, ceea ce a avut, de asemenea, un impact asupra fiului său. În timp ce alţi conducători romani ai vremii respective precum Galerius, Diocleţian sau Maximian au pornit o prigoană sângeroasă împotriva creştinilor, dovedind astfel că nu înţelegeau ce înseamnă de fapt noua credinţă născută în sânul Imperiului, Constantius Chlorus a încercat şi a reuşit să rămână tolerant faţă de creştinii din regiunile pe care le conducea. Aşa cum afirmă Eusebiu de Cezareea: "În anii celor patru împăraţi care-şi împărţiseră cârma domniei, Constanţiu a fost singurul care a avut o înţelegere a lucrurilor cu totul străină celorlalţi, punând pentru sine temei de dragoste din partea lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Încât în timp ce aceia sugrumau şi sfâşiau Bisericile lui Dumnezeu din înalt până la pământ, nimicindu-le locaşurile de rugăciune până la a nu li se mai vedea temeliile, acesta şi-a păzit mâinile curate de pângărirea cu astfel de nelegiuire, nevrând să li se asemene în niciun fel şi în niciun chip. Cei trei şi-au pătat stăpâneştile tărâmuri, căsăpind bărbaţi şi femei de acelaşi sânge şi cu frica lui Dumnezeu; Constantius, în schimb, şi-a păstrat sufletul nepătat" (Eusebiu de Cezareea, "Viaţa lui Constantin cel Mare", 13.1, în: P.S.B., vol. 14, trad. Radu Alexandrescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, pp. 69-70). Mărturia lui Eusebiu de Cezareea este una profund encomiastică, având în vedere că se încerca şi o stabilire a unei "genealogii" creştine pentru Constantin cel Mare. În realitate, însă, Constantius Chlorus nu a fost niciodată creştin, iar Eusebiu trece sub tăcere o eventuală convertire a acestuia, limitându-se doar la sublinierea toleranţei sale faţă de creştini. Episodul al doilea povestit din viaţa lui Constantius Chlorus în care se afirmă că acesta ar fi chemat toţi slujitorii săi şi le-ar fi cerut fie să jertfească "demonilor", fie să plece din palatul său, alegându-şi astfel slujitorii "credincioşi" (vezi "Viaţa lui Constantin cel Mare" 16.1, în: op. cit., pp. 71-72), este fără îndoială o pură fantezie a autorului menită să scoată în evidenţă monoteismul încă nedovedit istoric al lui Constantius Chlorus. Este clar că şansele ca generalul şi, mai târziu, Cezarul, Constantius Chlorus, să fi efectuat un astfel de gest sunt infime. Nici măcar fiul său nu a procedat vreodată astfel, dovedind toleranţă nu doar faţă de creştini, ci şi faţă de cultele păgâne ale vremii, pe care nu le-a suprimat, ci le-a îngăduit libertatea religioasă, renunţând doar la finanţarea imperială a acestora.

O mamă devotată

Paul Stephenson ne oferă următoarele informaţii despre Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare: "S-a născut în jurul anului 250 în Drepanum, oraş din Bitinia. În zilele noastre, oraşul poartă numele Yalova şi se află în Turcia. Din acest oraş, navele călătoresc regulat, traversând Marea Marmara, către Istanbul, oraşul fondat de Constantin. Elena a fost probabil creştină încă înainte de naşterea fiului său şi cu siguranţă înainte de convertirea fiului ei (contrar afirmaţiilor lui Eusebiu şde Cezareeaţ, a cărui sarcină era aceea de pune meritul exclusiv pe seama lui Constantin). Soţul Elenei, tatăl lui Constantin, nu era creştin, dar era tolerant cu privire la creştini, în ciuda instrucţiunilor primite de la superiorii săi de a acţiona în alt mod. Mai mult decât atât, Constantin (...) a fost mai mult decât tolerant, acţionând în interesul creştinilor chiar şi înainte de convertirea sa. Acţiunile lor sunt cele la care ne-am aştepta din partea unui soţ şi a unui fiu al unei femei creştine" (Paul Stephenson, "Constantine: Unconquered Emperor, Christian Victor", pp. 2-3). Nu cunoaştem cu siguranţă dacă între Elena şi Constantius Chlorus a existat o căsătorie oficială. Cercetătorii sunt împărţiţi în această privinţă, dar ceea ce contează este că generalul Constantius Chlorus l-a ales în mod oficial pe Constantin drept succesorul său oficial. Faptul că el s-a recăsătorit la un moment dat şi a avut şi alţi copii nu îndreptăţeşte opinia imediată a unor istorici de a-l considera pe Constantin cel Mare drept rodul unei relaţii pasagere. În al doilea rând, ceea ce ne interesează este că şi Sfânta Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, este considerată ca fiind creştină încă din tinereţe. Această afirmaţie este de o importanţă capitală, deoarece, dincolo de toate semnele importante pe care Constantin le-a primit în viaţă de la Hristos, putem adăuga că el a beneficiat şi de o apropiere încă din copilărie de una sau mai multe rude importante care fie erau tolerante, fie îmbrăţişaseră deja credinţa creştină. Acest fapt a avut un impact fundamental asupra sa.

Originea umilă a lui Constantin cel Mare sau caracterul neclar al relaţiei dintre mama sa şi Constantius Chlorus au fost subliniate poate cu prea mult patos de unii cercetători. Însă, din punct de vedere creştin, ceea ce are relevanţă cu adevărat pentru noi este că atât tatăl, cât şi mama sa au pregătit apropierea de credinţă a primului mare împărat iubitor de Hristos. De aceea, în cursul acestei secţiuni de An Omagial şi cu toate că ne propunem să oferim toate informaţiile fie bune, fie mai puţin bune, dar adevărate din punct de vedere istoric din viaţa Sfinţilor Împăraţi, ne propunem de asemenea să le privim printr-o optică creştină. Cu alte cuvinte, să privim sensul lor profund şi semnificativ, dincolo de o pretinsă obiectivitate stearpă şi seacă, ce ascunde adesea doar dorinţa de a denigra persoane şi evenimente de o importanţă crucială pentru istoria şi credinţa creştină. Sperăm ca acest principiu esenţial să ne călăuzească, alături de rugăciunile Sfinţilor Împăraţi, pe tot parcursul cercetării noastre!