„Hai să dăm mână cu mână cei cu inimă română”

Cel puțin o dată în an auzim intonate câteva versuri care ne aduc aminte atât de Alecsandri, cel care le-a creat, cât și de Unirea Moldovei cu Țara Românească. Ecoul imnului închinat Unirii ne-a rămas tuturor în suflet până azi. Despre această poezie înflăcărată și despre contextul nașterii ei ne-a vorbit Catrinel Popa, lector în cadrul Departamentului de Studii literare al Facultății de Litere a Universității din București.

Doamnă profesoară, care a fost contextul istoric și cultural al compunerii poeziei „Hora Unirii” a lui Alecsandri?

Alecsandri este îndeobște socotit autorul cel mai reprezentativ pentru epoca pașoptistă. Este reprezentativ atât prin genul său de literatură, căci a abordat practic cam toate speciile și genurile în vogă la noi în secolul al XIX-lea, cât și prin traseul său biografic. Poezia sa în general este în mare măsură legată de evenimentele importante în plan politic din epocă. „Hora Unirii” este desigur cea mai cunoscută și cea care s-a ­bucurat de o audiență extraordinară în diverse medii sociale, precum și în diferite epoci de mai târziu. Ea a reprezentat un imbold pentru Unirea Principatelor Române, dar a contribuit și mai târziu, inspirând o suită de poezii patriotice, care până la urmă au susținut și celălalt pas, mai important, Marea Unire din 1918.

Când și cum s-a născut acest imn al Unirii românilor? De ce uneori apariția ei este legată de anul 1856, iar alteori de 1859?

Este vorba de o confuzie. Data compunerii poeziei diferă de cea a compunerii melodiei aferente. După cum știm, poezia s-a și cântat. Anul 1856 este într-adevăr anul în care Alecsandri publică poezia în revista „Steaua Dunării”, apoi, în 1863, ea este inclusă în volum, în ciclul „Mărgăritărele”. Este însă ceva adevărat și în teoria celor care susțin anul 1859 ca an al apariției compoziției, dacă ne raportăm la poezia cântată. Melodia, care aparține lui Alexandru Flechtenmacher, a fost într-adevăr compusă în zilele premergătoare alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, adică pe la începutul lui ianuarie 1859. Alecsandri îi cere prietenului său Alexandru Flechtenmacher – și el un pașoptist important, care între altele a compus muzica primei opere românești, „Baba Hârca”, pe un text de Matei Millo – să-i compună o melodie pentru textul său, tocmai pentru a-i impulsiona în mai mare măsură pe participanții la Adunările ad-hoc, la Adunările elective, să voteze pentru alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor în ambele Principate, și nu doar în Moldova, așa cum s-a și întâmplat. Într-adevăr, Flechtenmacher o compune chiar în câteva zile. Chiar el spune că a fost la mijloc o inspirație de moment: se așază la pian și compune o melodie cel puțin la fel de accesibilă și în același timp cu priză la categorii foarte diferite de ascultători pe cât era și textul lui Alecsandri.

Cum comentați faptul că revoluția pașoptistă de la noi nu a avut un caracter anticlerical spre deosebire de Revoluția franceză?

Cred că nu se poate vorbi de un curent foarte marcat anticlerical în cazul pașoptiștilor noștri. Ei au pledat însă pentru modernizare, pentru îmbrățișarea mai curând a formelor de civilizație din Occident, decât a mai vechilor influențe greacă și orientală. Însă, în genere, în comparație cu ceea ce s-a întâmplat în Occident și în special în Franța, cea mai mare parte dintre ei au fost mai degrabă echilibrați.

Această „Marseillaise a Unirii Românilor”, precum o numește însuși autorul ei, a fost scrisă „la comandă” pentru a sprijini acțiunile Comitetului Unirii sau reprezintă o reflectare a propriilor sale convingeri?

Într-adevăr, așa a fost numită chiar de Alecsandri. Este un imn închinat Unirii. N-aș zice că este o creație „la comandă”. Dacă este vorba de un impuls exterior, el nu poate fi separat de activitatea extraliterară a lui Alecsandri însuși, care era sprijinitor al Comitetului Unirii, fiind parte a acestui comitet. Așadar era o „comandă” autoimpusă, venea din convingere proprie. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm faptul că din punct de vedere strict literar, estetic, este o poezie tributară cumva ocaziei. Se spune despre el că este un poet cu geniul ocaziei. De la orice prilej, fie biografic, cum ar fi iubirea pentru Elena Negri, fie social sau politic, Alecsandri este în măsură să improvizeze un poem cu multă ușurință și dexteritate. Din perspectiva unei concepții mai înalte despre estetic și literatură, aceasta poate să fie un minus, dar, judecând lucrurile în contextul în care ne situăm, lui Alecsandri îi era greu să separe apele. Fiind atât de intens animați de convingeri patriotice unioniste, era cumva firesc să transpună aceste lucruri și în poezia pe care o scriau și chiar să se folosească de poezie ca de un instrument de persuasiune.

Care sunt caracteristicile stilistice și ideile de fond ale acestei poezii-manifest care pare să nu conțină nici un termen politic?

Eu aș porni de la un fapt care cred că a mai fost sesizat de unii exegeți, anume că, deși este în mod evident un manifest al unirii, așa cum „Deșteptarea României”, poezie apărută în perioada revoluției, era un manifest al Revoluției de la 1848, totuși nu sunt foarte vizibile, cel puțin la prima vedere, elementele strict ideologice, propagandistice. Ba, încă se ferește în mod evident de termenii neologici. Dacă ne uităm, în afară de titlu, cuvântul „unire” mai apare doar în a treia strofă: „Măi muntene, măi vecine/ Vino să te prinzi cu mine/ Și la viață cu unire/ Și la moarte cu-nfrățire!” În schimb, evident este faptul că foarte frecvent apar termeni din familia semantică a substantivului „frate”: frăție, înfrățire. Aș zice că putem vedea aici mai curând un element de ideologie literară: faptul că în „Hora Unirii” în mod evident Alecsandri pune încă o dată în practică mai vechea concepție a lui despre rolul literaturii folclorice în înnoirea literaturii culte din epocă. Așadar recurge la un tipar prin excelență caracteristic poeziei ­populare: de la aceste elemente de lexic, de la preferința lui pentru termeni mai concreți, mai marcați afectiv, cum ar fi „frate” și „frăție”, până la structura versurilor, paternul prozodic.

De asemenea, recurge și la un fel de voce poetică, la un personaj liric, care pare mai curând un țăran moldovean care se adresează fratelui lui de peste Milcov: „Măi muntene, măi vecine”, iarăși în spiritul caracteristic folclorului. E important aspectul, pentru că Alecsandri își descoperă propria voce lirică pe la începutul deceniului al V-lea, prin 1840, când scrie Doinele. El își descoperă propria voce lirică atunci când descoperă rolul poeziei populare, contribuția pe care o poate aduce la înnoirea creației culte. Nu numai aici, ci și în multe texte notabile ale sale, el practic structurează o poezie situată la jumătatea drumului dintre folclor și creația cultă.

Vorbiți-ne despre expresiile vizuale din această creație literară.

Cred că ar trebui să încep cu sfârșitul. O secvență ușor de reținut și care în bună măsură a condus și la succesul poemului este această strofă în care amplele reprezentări spațiale ale drumului, văzut ca un fel de punte, ca un element de legătură pe orizontala spațiului, se transferă mai apoi pe verticală: „Vin’ la Milcov cu grăbire/ Să-l secăm dintr-o sorbire,/ Ca să treacă drumul mare/ Peste-a noastre vechi hotare”. Drumul apare aici ca punte, ca pod, ca legătură, fiind un simbol al unității.

Transferarea acestei orizonta­lități pe verticală, în finalul poeziei, când se stabilește o relație între planul terestru, uman, și cel al totalității cosmice: „Și să vadă sfântul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!”.

Însuși calificativul „sfântul soare” ne trimite la recuzita imagistică a sărbătorii creștine, a celebrării. În egală măsură, se întrevede aici o înclinație caracteristică lui Alecsandri către unitate și echilibru. Chiar imaginea aceasta a horei, o horă hiperbolizată, extinsă din bătătura țăranului la scara întregii țări, a Principatelor Unite, ne trimite cu gândul la aplecarea către echilibru și armonie, către împăcarea contrariilor și armonizarea lucrurilor.

Ce ne mai spune nouă celor de astăzi poezia? Care credeți că ar fi mesajul ei pentru contemporaneitate?

Aici sunt două paliere diferite. Din punct de vedere estetic, ne-ar putea părea mai curând naivă. Și eu, când discut la curs poezia de acest tip, le explic studenților mei că trebuie să nu fim foarte exigenți și să nu le cerem nu știu ce rafinament estetic, în condițiile în care în epocă ei făceau atâtea și atâtea lucruri: conduceau teatre, pregăteau acte politice decisive, cum a fost acesta al Unirii Principatelor. Dincolo de asta, în epoca noastră în care suntem destul de dezbinați între noi, această poezie cred că poate oferi un mesaj destul de limpede în direcția reînfrățirii noastre, a încercării de a-l înțelege mai bine pe celălalt, al bunei conviețuiri.