Sfântul Grigorie Taumaturgul, despre virtutea recunoștinței

Între sfinții numiți „taumaturgi”, adică toți cei care au dobândit, prin harul dumnezeiesc, darul vindecării de boli, îl regăsim și pe Sfântul Grigorie, Episcop al cetății Neocezareea, care a trăit în secolul al III-lea (cca 213-275). Ucenic al marelui învățat creștin Origen, Sfântul Grigorie ne-a lăsat o moștenire creștină deosebită în singura sa scriere ajunsă până la noi, închinată maestrului și mentorului său.

 Scrierea Sfântului Grigorie Taumaturgul, intitulată Discurs adresat lui Origen, evidențiază mai multe aspecte importante. Pe de o parte, ni se descrie atmosfera deosebită pe care învățatul alexandrin o crea la orele sale „de curs”, insuflând ucenicilor dragostea de adevăr și metoda de cercetare amplă atât a scrierilor folositoare, cât și a celor dăunătoare. Primele erau folosite pentru a cultiva sufletește dorința urmării binelui și atașamentul față de dogmele creș­tine, iar celelalte erau folosite pentru a ajuta la dobândirea unui discernământ ascuțit între bine și rău, între fațeta luminoasă și cea întunecată a vieții. Un bun creștin trebuia nu doar să știe să mărturisească adevărul, ci și să combată în chip iscusit minciunile și atitudinile defăimătoare la adresa credinței sale.

Nerecunoștința - o boală sufletească gravă

Dincolo de ceea ce Sfântul Grigorie a învățat direct și indirect de la marele Origen, un exeget desăvârșit al Sfintei Scripturi, rămâne demersul său deosebit de a discuta virtutea recunoștinței și de a o împlini prin scrierea pe care o dedică magistrului său. Discursul său devine, așadar, atât un cuvânt de laudă, cât și, mai ales, un mod de a mulțumi și eviden­ția ajutorul enorm pe care l-a primit din partea profesorului său creștin. Astfel, în prima parte a lucrării, Sfântul Grigorie spunea: „Socotesc lipsa de recunoștință un lucru foarte urât. Acela care nu răspunde unei binefaceri, fie și numai prin cuvinte, dacă altfel nu este posibil, se arată un om fără de minte, un nesimțit și un uituc. Acela care nu ține minte binele făcut lui și nu arată recunoș­tință săvâr­șește o greșeală de neiertat, fie că este acesta un om cu vază, fie că este unul neînsemnat. Dacă este un om cu vază și instruit, greșește pentru că nu arată recunoș­tință pentru binefacerile primite; dacă este un om simplu și de condiție modestă, greșește pentru că nu laudă cu toată puterea lui pe binefăcătorul, nu numai al celor mari, cât și al celor mici” [Sf. Grigorie Taumaturgul, „Discursul adresat lui Origen”, III, în: Scrieri (Părinți și Scriitori Bisericești, 10), studiu introd., trad., note și indici de pr. prof. Constantin Cornițescu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1984, p. 16].

Cuvintele Sfântului Grigorie Taumaturgul ne învață că trebuie să fim întotdeauna recunoscători, indiferent că mulțumirea noastră se traduce prin faptă sau doar prin cuvânt, aici evidențiind diferența dintre oamenii cu funcții înalte și cei de condiție modestă. Dacă primii pot oferi și o răsplată materială sau reușesc, prin relațiile pe care le au, să mijlocească o binefacere mai amplă pentru cel căruia îi sunt datori, cei săraci au obligația de a se achita măcar prin cuvinte frumoase, de mulțumire și printr-o gratitudine neștearsă față de binefăcătorul lor. Sfântul Grigorie adaugă, așadar, aceste cuvinte înțelepte, spunând: „Pentru că stă în firea lucrurilor ca oamenii superiori, care au adunat în cuget o adevărată comoară, să răsplătească pe binefăcătorii lor pe măsura puterii și a binefacerilor primite. Nu mai puțin obligați sunt și cei care au adunat puțin; aceștia nu trebuie să fie neglijenți și să nu se lenevească în a răsplăti pe binefăcători, la gândul că nu pot realiza ceva demn de intenția lor. Pentru că binefăcătorul nu va lua aminte la cuvântul lor stângaci, ci la sinceritatea cu care este spus. Pentru aceasta, ei nu vor fi considerați mai prejos decât cei mari și puternici la cuvânt” (Sf. Grigorie Taumaturgul, „Discursul adresat lui Origen”, p. 16).

Jertfa văduvei sărace

Pentru a exemplifica mai bine spusele sale, Sfântul Grigorie Taumaturgul se folosește de exemplul biblic al văduvei sărace, care a adus la templu ultimii bănuți pe care-i avea și, astfel, a fost socotită de Mântuitorul drept mai darnică decât mulți bogați care aruncau doar prisosul averii lor. Utilizând această imagine, Sfântul Grigorie ne spune foarte frumos că „Logosul divin a avut în vedere nu cantitatea darului, care este ceva secundar, ci intenția și sentimentele care l-au însoțit; acestea i-au dat strălucire și valoare. De aceea, nici nouă nu ni se cade a întârzia să aducem elogiul datorat, la gândul că mulțumirea noastră nu va fi pe măsura binefacerii; se cuvine să îndrăznim a încerca să aducem în schimb recunoștința noastră, chiar dacă nu va egala binefacerea” (Sf. Grigorie Taumaturgul, „Discursul adresat lui Origen”, pp. 16-17). Intenția și sentimentele care însoțesc gestul de recunoștință au aceeași importanță ca acesta, dacă nu sunt chiar mai importante, pentru că, în lipsa lor, orice dar sau cuvânt de mulțumire își pierde interioritatea. În lipsa lor, recunoștința devine o acțiune formală, lipsită de orice conținut, care pare și este, de fapt, forțată. În egală măsură, suntem datori să mulțumim chiar dacă prin gesturile și cuvintele noastre nu ne ridicăm la nivelul binefăcătorului nostru. Sfântul Grigorie observa: „Cuvântul nostru, cu toate lipsurile lui, ne va absolvi, cel puțin, de vina totalei lipse de recunoștință. Pentru că, dacă tăcerea totală - izvorâtă din teama de a nu spune ceva nedemn - echivalează într-adevăr cu ingratitudinea, încercarea de a mulțumi pentru binefaceri este totdeauna binevăzută, chiar dacă aceasta nu este totdeauna pe măsura darului primit. Prin urmare, nici eu nu voi tăcea, chiar dacă nu voi spune ceva vrednic de binele primit” (Sf. Grigorie Taumaturgul, „Discursul adresat lui Origen”, p. 16).

Și, totodată, se cuvine să ne amintim că absolut toți suntem datori să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite din partea Sa. Iar aici, Sfântul Grigorie Taumaturgul evidențiază într-un pasaj magistral cum s-ar cuveni să ne raportăm sufletește la această îndatorire sfântă: „În primul rând trebuie să mă adresez lui Dumnezeu, Stăpânul tuturor, de la Care vin toate bunurile; Lui se cuvine a-I adresa în primul rând mulțumirile și lauda noastră. Știu că Lui chiar dacă m-aș aduce în întregime ca dar, nu cum sunt acum: murdar și plin de tot felul de răutăți, ci întocmai ca un prunc nou-născut, strălucind de curăție și departe de orice necurăție, n-aș aduce un dar în stare să cinstească și să răsplătească pe Creatorul și Stăpânul tuturor. Pe El nici­odată vreun om singur, nici măcar toți împreună - dacă ar fi posibil ca drepții, pierzându-și identitatea să devină una și într-un cuget să se aducă în dar lui Dumnezeu -, nici atunci n-ar putea să-L laude după vrednicie. Singurul dar potrivit demnității Sale este acela de a gândi și a-L lăuda după vrednicie” (Sf. Grigorie Taumaturgul, „Discursul adresat lui Origen”, pp. 16-17).