Un voievod cu năframă de mătase neagră pe umăr

La început de 1714, domnitorul Ţării Româneşti se pregătea de nuntă. Prinţul Radu Brâncoveanu trebuia să ia în căsătorie pe Maria, fiica lui Antioh Cantemir, iar această alianţă matrimonială primise acordul Porţii Otomane. În luna martie, familia domnească a fost greu încercată de moartea domniţei Stanca, fiica cea mare a voievodului. După doar câteva zile, în Săptămâna Patimilor, Vodă Brâncoveanu era mazilit. Începea astfel drumul către martiriu.

Mazilirea lui Con­stan­tin Brânco­vea­nu era pre­gă­tită. Turcii ti­clu­iau doar momentul prielnic, ast­­fel încât să-l prindă pe dom­ni­­­torul român, cunoscut fiind fap­tul că avea un aparat infor­ma­tiv dezvoltat şi un sprijin extern dincolo de munţi. Dacă prin­dea de veste, chiar şi un avans de câteva ore i-ar fi fost suficient să se refugieze, domeniul său de la Sâmbăta fiind pregătit să-i ofere salvgardare în Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, în cadrul căruia purta titlul nobiliar de conte. Ţinând cont de acest aspect, marele vizir Ali Paşa l-a trimis în Ţara Românească pe capugiul Mus­ta­fa aga, care îi era prieten domni­to­rului, cu misiunea clară de a-l de­trona şi captura pe Brânco­vea­nu. Mo­men­tul ajungerii la Bucureşti a fost Săptămâna Pa­ti­milor, când dom­nitorul, îndoli­at de pier­de­rea fiicei, va fi fost prins cu slujbele bisericeşti.

Un avertisment ignorat

Interesant este că, deşi ma­rele vizir a pregătit această ma­zi­lire în mare taină, domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost totuşi avertizat, printr-un concurs de împrejurări. Anton Ma­ria del Chiaro descrie cum un grec, prieten al domnitorului, a aflat cele puse la cale: „Un turc din familia caimacamului din Constantinopol, îmbolnăvin­du-se, fu vizitat de un prieten, secretar al Vizirului. Discutând de noutăţile zilei, secretarul îm­păr­tă­şeşte bolnavului, între altele, că Vlach-beiul (Principele Vala­hiei) a fost declarat rebel, şi în scurt timp va fi adus la Con­stan­tinopol cu familia sa, iar imen­sele sale avuţii vor fi depuse în tezaurul Sultanului. Rămase numai desemnarea capugiului pentru executarea ordinului. La această mărturisire a fost de fa­ţă şi medicul turcului, doctorul Antonio Corect, care a trăit în Valahia acum câţiva ani şi care mi-a declarat că a studiat la Roma şi cunoaşte limbile latină şi greacă. Doctorul se prefăcu a nu băga în seamă convorbirea dintre turci şi prepara un medicament pentru bolnav. Ieşind de la bolnav, găsi pe celălalt grec, amicul său, căruia îi împărtăşi tot ce auzise, conjurându-l a nu destăinui numele său. Acesta scrise în toată graba lui Brâncoveanu, informându-l de toate cele puse la cale pentru a lua măsurile necesare, situaţia sa fiind foarte gravă“. Para­do­xal, sfetnicii domneşti, printre care şi devotatul boier martir Ia­na­che Văcărescu, auzind veştile din scrisoarea trimisă domnitorului, au considerat că „grecul, neavând bani de sărbători, s-a servit de acest pretext ipocrit şi zelos, ca să stoarcă bani“. Dom­nitorul şi miniştrii săi tocmai fuseseră înştiinţaţi de marele vizir că pot trimite după mi­rea­să la Constantinopol şi pot pre­găti nunta cu aleasă pompă dom­nească. Având asigurată această aparentă linişte din partea turcilor şi ţinând cont de fapt că agenţii săi din capitala Imperiului Otoman nu i-au confirmat ştirea, domnitorul nu i-a dat crezare. Doamna Maria însă considera că o astfel de veste trebuia să aibă un fundament real şi propunea să se retragă cu toţii pentru o perioadă la Târgovişte, oraş îndepărtat de graniţa cu turcii, de unde ar fi putut trece munţii cu uşurinţă.

Prima tragedie a familiei Brâncoveanu

Del Chiaro aminteşte, în acest context, o altă tragedie a fa­miliei domneşti, petrecută la ju­mătatea lunii martie a anului 1714: „În aceste zile de neho­tă­râ­re, căzu bolnavă fiica mai ma­re a Voevodului, Doamna Stan­ca, care în agonie chemă pe Doam­na, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care zmuceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri după câteva ore. Acest fapt mi-au povestit surorile defunc­tei, înainte de detronarea ta­tă­lui lor“. Stanca Brâncoveanu a murit la 15 martie, la vârsta de 38 de ani, şi a fost prohodită în Catedrala Mitropolitană.

Pentru îndeplinirea misiunii de mazilire, marele vizir a tri­mis la Bucureşti pe capugiul Mus­tafa aga. Era urmat de imbrohorul cel mare, care, însoţit de un corp de oaste, s-a oprit în raiaua turcească Giurgiu, având misiunea de a interveni în cazul unei revolte şi de a înscăuna un nou domn. Marţi, 23 martie 1714 (4 aprilie după calendarul îndreptat), a treia zi a Sfintelor Paşti, sosea în Bucureşti de la Constantinopol Mustafa aga, „unul din cei mai vechi amici ai lui Brâncoveanu, ales anume de Marele Vizir pentru ca sosirea sa să nu-l înspăimânte pe Dom­nitor“, afirmă del Chiaro. A fost primit cu onor şi a anunţat că este doar în trecere spre Hotin, dorind a-l saluta pe Domn a doua zi, dimineaţă. Miercuri, pe 24 martie 1714, capugiul a fost condus cu alai în sala mare a Curţii Domneşti, unde Vodă îl aştepta. Descrierea secretarului domnesc este cutremurătoare: „Sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl întâmpină până la jumătatea odăiei şi, urându-i bun venit, îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu este timp de şezut şi, fiindu-i vechi prieten, regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aibă răbdare şi să se supuie voinţii divine şi să asculte de ordinele Sulta­nu­lui. Şi scoţând o năframă de mă­ta­să neagră o puse pe un umăr al Principelui, spunându-i: ma­zil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa săl­ba­tică a turcilor, cari răsplătesc în aşa fel serviciile aduse îm­pă­ră­ţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu îm­pins la o parte de turc, care-i spu­se că locul său nu mai este pe tron“. Au fost chemaţi boierii din Sfatul Domnesc şi Mitro­pol­i­tul şi li s-a citit firmanul prin care domnitorul Constantin Brân­coveanu împreună cu toată familia sa era declarat hain şi detronat.

Tabloul sumbru de la Curtea Domnească din Bucureşti

Referitor la ipoteticele şanse ale lui Brâncoveanu de a scăpa prin fugă de furia turcească, părerile istoricilor sunt îm­păr­ţi­te. „Anonimul Brân­co­ve­nesc“ afirmă că un avans de câteva ore i-ar fi fost suficient domnitorului pentru a se salva: „Viind Mustafa aga în casele domneşti şi spuindu-i că l-au mazălit împăratul, n-au mai avut ce să mai zică şi ce să facă, că n-au avut ştire mai nainte măcar cu 3-4 ceasuri, că ar fi fugit, măcar că ar fi fost rău de ţară, iar el s-ar fi mântuit“. Anton Maria del Chiaro însă arată că domnitorul însuşi l-a fi oprit pe unul dintre fiii săi care propunea să pornească spre Transilvania, motivând că se va fi dat deja de ştire grănicerilor şi nu ar fi lă­saţi să treacă: „În Bucureşti era mare agitaţie. Fel de fel de versiuni circulau. Se zvonea de o încercare de fugă a lui Brân­co­vea­nu, ceea ce nu corespundea adevărului, căci însuşi el îl convinse pe fiul său, Prinţul Şte­fă­niţă, de a renunţa la intenţiunea sa de a fugi în Transilvania, iar de acolo prin Viena, în Italia, căci fără îndoială turcii au dat ordine riguroase tuturor pun­c­te­lor de graniţă pentru a opri pe ori­cine va încerca să treacă fără paşaport, iar reuşita fugii ar îndârji şi mai mult pe turci“.

Martor al evenimentelor, se­cretarul domnesc descrie tabloul sumbru de la Curtea Dom­neas­că din Bucureşti. Familia domnească, greu încercată cu numai câteva zile înainte de moartea fii­cei celei mari, vedea pe vo­ie­vod detronat, cunoscând că vin vremuri grele: „Bietul Principe se retrase în odăile sale cu sufletul agitat de gânduri triste: în­do­ială, gelozie, frică şi speranţe. Îşi aminti de scrisoarea amicului său din Constantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat. Nesfârşită era însă jalea când se înapoiară acasă. Plângea Doamna sa cu cei patru fii şi tot atâtea fiice ca­re erau consternate, neştiind un­de se va termina nenorocirea. Plân­geau de compătimirea lor şi per­soanele cari, din curiozitate, intrară în odăile lor“.