Academia Domnească, un Oxford al Munteniei lui Brâncoveanu

Înființată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea în Ţara Românească și de a cărei bună funcționare s-a ocupat Sfântul Constantin Brâncoveanu, Academia Domnească rămâne cea mai importantă instituție de învățământ de la noi în acea vreme. Majoritatea oamenilor nu cunosc foarte multe lucruri despre organizarea acestui sanctuar cultural brâncovenesc, însă numeroase documente ale timpului, mai cu seamă manu­scrisele grecești din Biblioteca Academiei Române, dau mărturie despre epoca glorioasă a științelor, pe care domnitorul martir Constantin a instaurat-o odată cu venirea sa pe tronul Ungro-Vlahiei.

Patriarhia Greacă de Constantinopol ajunsese la puternice dispute de ordin dogmatic în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Dintre personajele cele mai importante care au apărut pe scena acestor conflicte, care mai târziu s-au dovedit de proporţii, notorii sunt Patriarhul Chiril Lucaris și Teophil Corydaleu. Aceste probleme au avut ca fundament interpretarea neo­aristotelismului. Clerul ortodox conservator, în frunte cu Meletie Syrigul, care-l condamna pe Teofil Corydaleu, s-a dovedit a avea adepţi aflaţi în fruntea Patriarhiei Ecumenice şi a Înaltei Şcoli a Patriarhiei din Constantinopol. Ghermanos Lokros de Nyssis, Ioan Cariofil, Sevastos Kymenites şi alţii au fost cei mai de seamă profesori veniţi la Academia Domnească din Bucureşti, pentru a preda aici. Casele Cantacuzinilor şi ale domnitorului Constantin Brâncoveanu au fost cele mai propice locuri pentru ei ca să scrie şi să creeze, fără să fie deranjaţi de nimeni.

Unul dintre profesorii de seamă ai Academiei Domneşti a fost Ioan Cariofil. Venea ca profesor la Bucureşti, nevoit să se refugieze în Ţara Românească, unde a rămas până la moartea sa, în 1692, survenită la Mănăstirea Radu Vodă. Aici a fost foarte bine primit de Constantin Vodă Brâncoveanu, de care era foarte preţuit, precum şi de Cantacuzini. Stolnicul Constantin Cantacuzino i-a cerut chiar să fie perceptorul fiilor săi.

Una din lucrările importante rămase în manuscris la Biblioteca Academiei Române, pe care a scris-o chiar în casa lui Brâncoveanu, este Enhiridion, mai târziu tradusă în limba română, sub titlul: „Întrebări ale blagorodnicului dumnealui pan Costandin Cantacuzino”.

Începuturile Academiei

La Şcoala Patriarhiei de Constantinopol, care ajunsese să nu se mai poată întreţine, starea ei financiară devenind una precară într-un oraș cucerit de turci, profesorii nu mai primeau salariile, iar clădirile cu sălile de curs, atât de necesare studiului, nici vorbă să mai fie reparate. De aceea, personalul, o mare parte din elevi, precum şi profesorii au luat calea exilului, ajungându-se la desfiinţarea şcolii de la Istanbul şi înfiinţarea Academiei Domneşti de la Bucureşti.

Mai multe manuscrise grecești din Biblioteca Academiei Române ne dau detalii despre instrucţia pe care Şerban Vodă urmărea să o dea urmaşului său Gheorghe (Gheorgachi). Documentele „Hurmuzaki” prezintă şi ele opt enkomioane (enkomion = panegiric, cuvânt de laudă la sărbătorile sfinților) ale lui Sevastos Kymenites, acestea venind, prin dovada scrierii lor, că anul de fondare al Academiei Domneşti de la Bucureşti ar fi 1694. Acestea şi alte documente cercetate de Ion Ionaşcu şi Gheorghe Cronţ au fost elocvente pentru a ajunge la această constatare.

Ariadna Camariano - Cioran, în studiul său pe manuscrisele greceşti din BAR (Biblioteca Academiei Române), a demonstrat că Academia Domnească de la Bucureşti exista deja în 1688, când Constantin Vodă Brâncoveanu a venit la domnie.

În Ms. gr. 167 BAR (manuscris grecesc), găsim numele unui elev, şi anume Mihail. Acesta nota pe marginea unei file: „Am parcurs după putinţă terminând Versurile de Aur ale lui Pitagora, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu prea înţeleptul nostru professor kir Sevastos, în anul 1683, luna august, 28”. Notiţa este foarte revelatoare pentru a susţine ipoteza că Academia Domnească exista în 1680.

Acelaşi Ms. gr. BAR 167 poate fi chiar documentul principal în ceea ce priveşte înfiinţarea Academiei Domneşti. Spunem acest lucru fiindcă Nicolae Iorga conchide, chiar dacă ipotetic, că şcoala a fost deschisă în 1680 sau 1681. În 1683, ea funcţiona, şi de aceea spudeul (discipolul) lui Kymenites, Mihail, făcea acea afirmaţie pe marginea filei.

După venirea lui Constantin Brâncoveanu la tron, Academia Domnească a intrat într-o nouă etapă. Reconstruirea întregului ansamblu monastic „Sfântul Sava”, cu Academia şi Biserica „Sfântul Gheorghe”-Nou, a fost principala preocupare a domnitorului valah.

„O au surpat de tot pe aceea veche şi din temelie au zidit şi au ridicat aceasta ce astăzi se vede [...] şi alte case şi tocmeale ca să fie şcoală de învăţat carte” (N. Stoicescu, Repertoriul bibliografic..., Ed. Academiei, Buc., 1961, pp. 128, 195; lespedea cu inscripţia se găseşte la Mogoşoaia).

Intenţiile bune puse în slujba culturii se materializează greu în realitate

Foarte multe manuscrise şi cărţi rare existente în Biblioteca Academiei Române poartă semnătura caligrafică a Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notara. Este o dovadă în plus că ierarhul răsăritean a donat aceste cărţi vastei biblioteci mult-râvnite de el, precum şi de Brâncoveanu. Pe lângă aceasta urma să fie înfiinţată şi o tipografie. Eudoxiu Hurmuzaki prezintă greutatea cu care aceste intenţii bune puse în slujba culturii se materializau în realitate: „Ciuma a oprit de vara trecută slujba ce mai este la Sfântul Sava şi la şcoală şi până ce slujba aceasta nu se va isprăvi, nu se poate începe cu tipografia şi biblioteca”. Aceste rânduri apăreau în corespondenţa dintre domn şi Hrisant, precum şi cea a lui Radu Dudescu, cel care era însărcinat cu lucrările.

Visul domnului s-a împlinit abia la 28 februarie 1714, cu câteva luni înainte de moartea sa martirică survenită la Constantinopol. Documentele „Hurmuzaki” ne prezintă scrisoarea lui Marcu Porphyropoulos, care pe atunci era directorul academiei, în care îi scria Patriarhului Notara, anunţându-l că s-au terminat lucrările la bibliotecă şi în aceasta poate începe aranjarea manualelor şi cărţilor, la care ia parte şi Nicola de Porta.

Profesorii și programa școlară de la Academia Domnească

Academia Domnească, reorganizată de Brâncoveanu şi sprijinită de Notara Patriarhul, trebuia să aibă şi o nouă programă de învăţământ. Gramata patriarhală existentă în documentele „Hurmuzaki” prezintă o îmbinare a cursurilor predate şi scrise de Cesare Cremonini la Universitatea din Padova şi de elevul său, Teofil Corydaleu, de la Academia Patriarhiei din Constantinopol.

Academia de la Bucureşti împărţise programa în trei cicluri. Ciclul întâi prevedea un profesor care preda scrisul, cititul, socotitul şi gramatica, urmărindu-se ca exprimarea să fie corectă. La ciclul al doilea exista un profesor care preda interpretarea, comentarea unor texte ale marilor greci antici, precum Socrate, Sofocle, Euripide și alți scriitori și filosofi, ajungându-se până la arta oratoriei, iar în ultimul ciclu se punea accent pe predarea logicii, retoricii, fizicii, a noţiunilor despre suflet şi metafizică, cer, naştere sau pieire (moarte): „Dimineaţa, să se tălmăcească două cărţi, logica, împreună şi cu lecţia despre cer, ori fizica şi cea despre suflet, ori retorica şi metafizica, dar nu aceloraşi ucenici amândouă, ci celor mai înaintaţi cele mai înalte, iar celor mai neisprăviţi cele mai de jos...” Dovada clară că aceste cunoştinţe erau verificate dacă au fost asimilate sau nu o avem în manuscrisele-caiet existente în Biblioteca Academiei Române.

Dezbaterea, în greacă antiloghia, un mod nou de verificare, specific Greciei antice, împrumutat de marile universităţi din Occident, a fost introdusă şi ea: „Iar celor ce se îndeletnicesc cu lucrurile filosofice să li se poruncească a face repetiţii şi dictări ale ştiinţelor răsăritene şi să dialogheze, vorbind unul împotriva celuilalt şi dezlegând antitezele, propuse între sine ori de învăţători, prin silogisme şi memoriale...”.

Limba în care se preda era şi româna, după cum era prevăzut şi în gramata patriarhală men­ționată mai sus.

Aceeaşi programă ne arată că textele mai uşoare, ca „Sentinţele lui Cato”, „Fabulele lui Esop”, „Sentinţele lui Hrysoloras”, „Versurile de Aur ale lui Pitagora” şi operele lui Xenofon, erau folosite în şcolile cu predare în limba greacă, cu clasele mici (Ariadna Camariano-Cioran, Academiile greceşti din Bucureşti şi Iaşi, p. 120).

Fiindcă Şerban-Vodă, la începuturile Academiei Domneşti, a adus doar profesori mai în vârstă, cum erau Panaiotis, Zacharias, Ghermanos Lokros, Mitropolit de Nyssis, Ieremia Cacavelas şi Ioan Molybdos-Comnen, Constantin Brâncoveanu i-a cerut lui Ioan Cariofil, prietenul său, să-i trimită un dascăl bun pentru educaţia fiului său.

Sevastos Kymenites este menţionat în Ms. gr. BAR 167 la fol. 38, că în anul 1683 a fost pe la Bucureşti. Documentele „Hurmuzaki”, în volumul al XIII-lea, îl prezintă pe Kymenites, rugându-l pe Hrisant Notara să intervină pe lângă Manolache din Kastoria ca să ajute Academia Domnească de la Bucureşti.

Cele peste 150 de manuscrise existente în Biblioteca Academiei Române sunt caiete şi manuale ale elevilor de altădată de la Academia Domnească. Toate aceste texte sunt încă necercetate, dar ne gândim la întreprinderea unei astfel de lucrări în care se va descoperi, nădăjduim, mai mult decât ştim astăzi, din perspectivă spirituală și culturală, profilul și anvergura înaltei Şcoli Brâncoveneşti de altădată.

De la gramatică la medicină, de la logică la oratorie

Ms. Rom. 458 este unul din manualele folosite la Academia Domnească din Bucureşti, şi anume Enhiridion, scris de Ioan Cariofil. Alte manuale au mai fost cel „Pentru iniţiere în studiul medicinei”, „Despre virtuţi şi vicii”, scris de Sevastos Kymenites, şi „Aforismele lui Hypocrat”. Tot manualele şi caietele amintite mai sus sunt o mărturie incontestabilă a faptului că predarea se făcea de regulă în limba greacă. Dar aceste nume importante, cum ar fi Cariofil şi Kymenites, aveau cunoştinţe şi de latină, slavonă sau română. Studiul lui N. Vătămanu, Învăţământul medical la Academia Domnească din Bucureşti, vine cu concluzia că elevii nu cunoşteau mai dinainte greaca, latina sau slavona, ci, pentru început, ei luau parte la cursuri predate de profesori în limba română. Numai profesorii care nu cunoşteau bine limba română, cum erau Ion Molybdos, Sevastos Kymenites sau Iacob Pylarino, predau doar în greceşte.

Ms. gr. BAR 974, f. 119r - 119v deţine o corespondenţă dintre stolnicul Şerban Cantacuzino şi Ioan Cariofil: „La fel şi profesorul lor, care arată multă sârguinţă pentru ei, gândindu-se să le ascută mintea pentru o învăţătură superioară, le predă logica, deoarece, şi o sută de ani dacă ar studia gramatica şi literatura, tot unul şi acelaşi ciclu ar face”.

Documentele vremii vorbesc despre situaţia materială grea a elevilor, aceasta conducând la scăderea succesului academiei. La 12 martie 1710, directorul academiei, Marcu Porphyropoulos, spune într-o scrisoare că „sărăcia diminuează o parte din succes şi din cauza sărăciei elevii nu se pot stabili...”

Elevii care urmau cursurile Academiei Domnești din Bucureşti ajungeau să-şi continue studiile la Constantinopol, Padova, Cracovia, Paris, Köln, Viena, Oxford sau Veneţia, adică la unele din cele mai mari centre de studiu şi cercetare de la acea vreme. Acest lucru ne conduce la concluzia că programa de învăţământ, calitatea predării şi în general întreaga organizare a Academiei Domneşti, reînfiinţată de ambiţiosul Brâncoveanu, a fost cu totul revoluţionară la acea vreme. Astăzi, când învăţământul românesc este în suferință, Academia Domnească de la Bucureşti ar putea constitui un model prin seriozitatea și exigența învățământului din acea vreme de la noi pentru cei care conduc destinele educației românești astăzi.