Două documente foarte importante din secolul al IV-lea permit reconstituirea botezului catehumenilor din noaptea Învierii, aşa cum se petrecea la Ierusalim, dar şi a modului în care aceştia petreceau Săptămâna Luminată. Este vorba de Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril şi de Jurnalul pelerinei Egeria.
În Noaptea Învierii avea loc Botezul, despre al cărui ritual aflăm de la Sfântul Chiril. Egeria este însă cea care ne povesteşte ce se întâmpla mai departe cu neofiţii în săptămâna de după Paşte:
„Când au venit zilele de Paşte, se merge în opt zile, de la Paşte până în a opta zi, după slobozirea din Biserică, cu imne în Anastasis. Acolo se rosteşte o rugăciune, iar credincioşii sunt binecuvântaţi. Apoi episcopul stă sprijinit de grilajul interior, care se găseşte în grota din Anastasis şi explică tot ceea ce s-a întâmplat la botez.
La acea oră nu are nici un catehumen acces în Anastasis; numai neofiţii (noii botezaţi, n.a.) şi credincioşii, care vor să audă despre misterii, intră în Anastasis. Se închid chiar uşile, pentru a nu intra vreun catehumen. În timp ce episcopul povesteşte şi explică totul amănunţit, sunt vocile entuziaştilor ascultători atât de tari, încât acestea pot fi auzite din afara bisericii. El le dezvăluie misterele astfel încât nici unul nu putea să rămână nemişcat, de ceea ce auzea explicându-se“.
Iniţierea creştină nu era încheiată în Ierusalim odată cu Botezul. În zilele de după Paşte, în care era celebrată Sfânta Liturghie în Biserica cea Mare, neofiţii şi alţi credincioşi doritori se adunau după aceea în Biserica Sfântului Mormânt (Anastasis) pentru a li se explica semnificaţia ritualului pe care l-au trăit personal în noaptea de Înviere. Acum începea rostirea catehezelor mistagogice, care erau în Ierusalim în număr de cinci. Aceste cateheze erau rostite în Anastasis, spre deosebire de catehezele prebaptismale care erau rostite în Martyrium (Biserica cea Mare). Era şi acesta un semn al învierii. Topologia complexului arhitectonic al Sfântului Mormânt contribuia astfel la mai deplina trăire a realităţii morţii şi învierii împreună cu Hristos în Taina Botezului.
Prin aceste cateheze se urmărea ca neofiţii să înţeleagă în ce măsură au devenit nişte oameni noi. Nou-botezatul trebuia să afle în ce măsură s-a dezbrăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul cel nou. Ca şi alegoria în exegeză, mistagogia încearcă în cadrul liturgic să descopere importanţa existenţială a faptului că gesturilor liturgice exterioare le corespund transformări interioare profunde. Mistagogul se implică personal în explicarea tainelor la care neofiţii au luat parte, încercând să-l abordeze direct pe fiecare dintre ei. Chiar la începutul primei cateheze Sfântul Chiril spunea: „Eu vreau să vă duc acum de mână spre livada luminoasă şi mirositoare a Paradisului“.
Ce li se spunea noilor botezaţi în aceste cateheze mistagogice? Aflăm de la Sfântul Chiril că dinaintea baptisteriului avea loc lepădarea de satana. Să ne imaginăm atmosfera deosebită, lumânările care ard şi mulţimea de fotizomeni (catehumeni aflaţi în timpul pregătirii finale pentru botez) care aşteptau împreună cu naşii lor momentul pentru care se pregăteau de câţiva ani. Să nu uităm că în viziunea biblică şi în mentalitatea creştinului antic noaptea şi întunericul erau timpul şi spaţiul în care aveau loc cu predilecţie teofaniile. Sfântul Chiril ne spune că, întorşi cu faţa către Apus şi cu mâna întinsă, fotizomenii se lepădau de satana, ca şi cum acesta ar fi fost prezent. Ridicarea mâinii drepte apare prescrisă pentru prima oară de către Chiril al Ierusalimului. Mâna dreaptă ridicată este mâna pregătită pentru a lovi, semn şi gest simbolic ritual, care exprimă lipsa de frică în faţa satanei.
Lepădării îi urma în mod nemijlocit unirea cu Hristos, care avea loc în urma întoarcerii celui care urma să fie botezat spre est, „către ţinutul luminii“, şi a rostirii unei mici mărturisiri de credinţă: „Cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi în botezul pocăinţei“. Astfel, Botezul este asemănat de Chiril cu ieşirea din robia egipteană, care sfârşeşte pentru fotizomen prin înecarea diavolului în apa Botezului.
Aceste prime acte aveau loc în sala din faţa baptisteriului. Fotizomenul intra însă apoi în „Sfânta Sfintelor“, adică în baptisteriu, pentru săvârşirea riturilor care urmau. Baptisteriul era pentru Sfântul Chiril „Sfânta Sfintelor“, adică locul unde se săvârşea misterul, dar şi „locul teologic“ unde misterul era înţeles. Aici avea loc dezbrăcarea hainelor, imagine a dezbrăcării omului vechi cu faptele lui. Un ritual simbolic exterior defineşte din nou un act interior transformator. Omul a fost creat de către Dumnezeu gol, neîmbrăcat. Haina este purtată abia de către omul cel căzut, ea exprimând starea de cădere. Cel ce îmbracă haina Botezului leapădă haina purtată ca urmare a căderii în păcat. Haina Botezului este îmbrăcarea în Hristos, iar această îmbrăcare în Hristos ne redă din nou Raiul.
Dezbrăcării îi urma în mod nemijlocit ungerea din cap până în picioare cu untdelemn exorcizat, după care urma Botezul prin afundarea de trei ori în apă, un simbol al morţii şi al învierii împreună cu Hristos. Ceea ce accentuează mistagogul este transformarea fiinţială care are loc odată cu Botezul. Imediat după ieşirea din apă se săvârşea ungerea postbaptismală cu mir a celui abia botezat la frunte şi la celelalte simţuri. Chiril încerca să-i facă conştienţi pe cei nou botezaţi de darurile primite: „Căci pe de o parte este uns trupul cu mir văzut, iar pe de altă parte este sufletul sfinţit cu Duhul Sfânt şi Dătător de Viaţă“.
Faptul că cei nou-botezaţi au înviat pentru o viaţă nouă este marcat şi de deplasarea acestora împreună cu episcopul de la baptisteriul din curtea interioară până în Anastasis, locul unde Mântuitorul Hristos a înviat. Şi ei înviaseră cu puţin timp în urmă. Iar semnul că erau nişte oameni noi, fără nici o pată, îl scoteau în evidenţă hainele albe în care erau îmbrăcaţi. Botezaţi în Hristos erau apoi îmbrăcaţi în Hristos (Gal. 3, 27). În Anastasis se cânta un imn, iar în final episcopul citea o rugăciune pentru neofiţi. Din Anastasis se mergea în procesiune până în Martyrium, unde ceilalţi credincioşi aşteptau venirea neofiţilor priveghind, pentru a participa împreună la Liturghia euharistică din noaptea de Înviere. Aici neofiţii rostesc pentru prima oară Crezul împreună cu întreaga comunitate, mărturisind prin aceasta comuniunea de credinţă cu ceilalţi credincioşi. Apoi rostesc pentru prima oară rugăciunea Tatăl nostru, care era în Biserica antică rugăciunea neofiţilor. Abia după aceea cel botezat putea să i se adreseze lui Dumnezeu ca unui „Tată“. Mărturisirea aceleiaşi credinţe era premisa pentru ca neofiţii să participe pentru prima oară la „masa euharistică“ din timpul Liturghiei.
Egeria ne mărturiseşte că nimeni nu rămânea nemişcat de tâlcuirea mistagogului. Aplauzele de la sfârşitul catehezelor erau atât de tari, încât ele puteau fi auzite din afara bisericii.
