Catehezele mistagogice din Săptămâna Luminată la Ierusalim

Două documente foarte importante din secolul al IV-lea permit reconstituirea botezului catehumenilor din noaptea Învierii, aşa cum se petrecea la Ierusalim, dar şi a modului în care aceştia petreceau Săptămâna Luminată. Este vorba de Catehezele mistagogice ale Sfântului Chiril şi de Jurnalul pelerinei Egeria.

În Noaptea Învierii a­vea loc Botezul, despre al cărui ritual aflăm de la Sfântul Chiril. Ege­ria este însă cea care ne po­ves­teş­te ce se întâmpla mai de­par­te cu neofiţii în săptă­mâna de du­pă Paşte:

„Când au venit zilele de Paş­te, se merge în opt zile, de la Paşte până în a opta zi, după slo­bozirea din Biserică, cu im­ne în Anastasis. Acolo se ros­teş­te o rugăciune, iar credincio­şii sunt binecuvântaţi. Apoi e­pis­copul stă sprijinit de grilajul in­terior, care se găseşte în gro­ta din Anastasis şi explică tot ce­ea ce s-a întâmplat la botez.

La acea oră nu are nici un ca­tehumen acces în Anastasis; nu­mai neofiţii (noii botezaţi, n.a.) şi credincioşii, care vor să au­dă despre misterii, intră în A­nastasis. Se închid chiar u­şi­le, pentru a nu intra vreun ca­te­humen. În timp ce episcopul po­vesteşte şi explică totul a­mă­nun­ţit, sunt vocile entuziaştilor as­cultători atât de tari, încât a­ces­tea pot fi auzite din afara bi­se­ricii. El le dezvăluie miste­re­le astfel încât nici unul nu pu­tea să rămână nemişcat, de ce­ea ce auzea explicându-se“.

Iniţierea creştină nu era în­che­­iată în Ierusalim odată cu Bo­­­tezul. În zilele de după Paş­te, în care era celebrată Sfânta Li­tur­ghie în Biserica cea Mare, ne­o­fiţii şi alţi credincioşi doritori se a­dunau după aceea în Bi­serica Sfân­tului Mormânt (A­nastasis) pen­tru a li se expli­ca semni­fi­ca­ţia ritualului pe ca­re l-au trăit per­sonal în noap­tea de Înviere. A­cum începea ros­tirea catehe­ze­lor mistagogi­ce, care erau în Ie­ru­­salim în nu­măr de cinci. A­ces­te catehe­ze erau rostite în A­nas­ta­sis, spre deosebire de catehe­ze­le pre­baptismale care erau ros­tite în Martyrium (Biserica cea Ma­re). Era şi acesta un semn al în­vi­erii. Topologia complexului ar­­hitectonic al Sfântului Mor­­mânt contribuia astfel la mai de­plina trăire a realităţii mor­­ţii şi învierii împreună cu Hris­­tos în Taina Botezului.

Prin aceste cateheze se ur­mă­rea ca neofiţii să înţeleagă în ce măsură au devenit nişte oa­meni noi. Nou-botezatul trebuia să afle în ce măsură s-a dez­brăcat de omul cel vechi şi s-a îmbrăcat în omul cel nou. Ca şi alegoria în exegeză, mis­ta­­gogia încearcă în cadrul li­tur­gic să descopere importanţa e­xistenţială a faptului că ges­tu­­rilor liturgice exteri­oa­re le co­­respund transfor­mări interi­oa­re profunde. Mis­ta­gogul se im­plică personal în explicarea tai­nelor la care neofiţii au luat par­te, încercând să-l abordeze di­rect pe fie­care dintre ei. Chiar la în­ce­pu­tul primei cate­he­­ze Sfântul Chiril  spunea: „Eu vreau să vă duc acum de mâ­nă spre li­va­­da luminoasă şi mi­rositoare a Paradisului“.

Ce li se spunea noilor bo­te­zaţi în aceste cateheze mistago­gi­ce? A­flăm de la Sfântul Chiril că di­na­­intea baptisteriului avea loc le­pă­darea de satana. Să ne i­ma­gi­năm atmosfera deosebită, lu­mâ­nă­rile care ard şi mul­ţi­mea de fo­tizomeni (catehumeni a­flaţi în tim­pul pregătirii finale pen­tru bo­tez) care aşteptau îm­pre­ună cu naşii lor momentul pen­tru ca­re se pregăteau de câ­ţi­va ani. Să nu uităm că în vi­zi­u­­nea biblică şi în mentalitatea creş­tinului antic noaptea şi în­tu­nericul erau tim­pul şi spaţiul în care aveau loc cu predilecţie teofaniile. Sfân­tul Chiril ne spu­ne că, în­torşi cu faţa către A­pus şi cu mâ­na întinsă, fotizo­me­nii se le­pă­dau de satana, ca şi cum acesta ar fi fost prezent. Ri­dicarea mâi­nii drepte apare pres­crisă pentru prima oară de că­tre Chiril al Ie­rusalimului. Mâ­na dreaptă ri­di­­cată este mâ­na pregătită pentru a lovi, semn şi gest simbolic ri­tual, ca­re exprimă lipsa de fri­că în faţa satanei.

Lepădării îi urma în mod ne­mijlocit unirea cu Hristos, ca­re avea loc în urma în­toar­ce­rii celui care urma să fie bo­te­zat spre est, „către ţinutul lu­mi­­nii“, şi a rostirii unei mici măr­turisiri de credinţă: „Cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh şi în botezul pocăinţei“. Ast­fel, Botezul este asemănat de Chiril cu ieşirea din robia e­gip­teană, care sfârşeşte pentru fo­tizomen prin înecarea dia­vo­lului în apa Botezului.

Aceste prime acte aveau loc în sala din faţa baptisteriului. Fo­tizomenul intra însă apoi în „Sfân­ta Sfintelor“, adică în bap­­tisteriu, pentru săvârşirea ri­­turilor care urmau. Bapti­s­te­riul era pentru Sfântul Chiril „Sfân­ta Sfintelor“, adică locul un­de se săvârşea misterul, dar şi „locul teologic“ unde misterul e­ra înţeles. Aici avea loc dez­bră­carea hainelor, imagine a  dez­brăcării omului vechi cu fap­tele lui. Un ritual simbolic ex­terior defineşte din nou un act interior transformator. O­mul a fost creat de către Dum­nezeu gol, neîmbrăcat. Haina es­te purtată abia de către omul cel căzut, ea exprimând starea de cădere. Cel ce îmbracă hai­na Botezului leapădă haina pur­tată ca urmare a căderii în pă­cat. Haina Botezului este îm­bră­carea în Hristos, iar a­ceas­tă îmbrăcare în Hristos ne re­dă din nou Raiul.

Dezbrăcării îi urma în mod ne­­mijlocit ungerea din cap pâ­nă în picioare cu untdelemn e­xor­­ci­zat, după care urma Bo­te­zul prin afundarea de trei ori în apă, un simbol al morţii şi al în­vierii îm­preună cu Hristos. Ce­ea ce ac­centuează mistagogul es­te tran­sformarea fiinţială ca­re are loc odată cu Botezul. Ime­diat du­pă ieşirea din apă se să­vârşea un­gerea postbaptis­ma­lă cu mir a celui abia bote­zat la frunte şi la celelalte sim­ţuri. Chiril în­cer­ca să-i facă con­­ştienţi pe cei nou bo­tezaţi de da­rurile primite: „Căci pe de o par­te este uns tru­pul cu mir vă­zut, iar pe de altă par­te este su­fletul sfinţit cu Du­hul Sfânt şi Dătător de Viaţă“.

Faptul că cei nou-botezaţi au în­viat pentru o viaţă nouă este mar­cat şi de deplasarea acestora împreună cu episcopul de la baptisteriul din curtea inte­ri­­oară până în Anastasis, locul un­de Mântuitorul Hristos a în­vi­at. Şi ei înviaseră cu puţin timp în urmă. Iar semnul că e­rau nişte oameni noi, fără nici o pa­tă, îl scoteau în evidenţă hai­ne­­le albe în care erau îm­bră­caţi. Botezaţi în Hristos erau a­poi îmbrăcaţi în Hristos (Gal. 3, 27). În Anastasis se cânta un imn, iar în final episcopul citea o rugăciune pentru neofiţi. Din A­nastasis se mergea în procesi­u­ne până în Martyrium, unde cei­lalţi credincioşi aşteptau ve­ni­­rea neofiţilor priveghind, pen­tru a participa împreună la Li­turghia euharistică din noap­tea de Înviere. Aici neo­fi­ţii rostesc pentru prima oară Cre­zul împreună cu întreaga co­mu­ni­ta­te, mărturisind prin a­ceasta co­muniunea de cre­din­ţă cu cei­lal­ţi credincioşi. Apoi ros­tesc pen­­tru prima oară ru­gă­ciunea Ta­tăl nostru, care era în Bi­se­rica antică rugăciunea ne­ofi­ţi­lor. Abia după aceea cel botezat pu­­tea să i se adreseze lui Dum­ne­zeu ca unui „Tată“. Măr­tu­ri­si­rea ace­le­iaşi credinţe era pre­­mi­­sa pentru ca neofiţii să par­ti­ci­pe pentru pri­ma oară la „ma­sa euharisti­că“ din timpul Li­tur­ghiei.

Egeria ne mărturiseşte că ni­­meni nu rămânea nemişcat de tâl­cuirea mistagogului. A­pla­­u­ze­le de la sfârşitul catehe­ze­lor e­rau atât de tari, încât ele pu­teau fi auzite din afara bi­se­ri­cii.