Comoara călugărilor de la mănăstirea Bogdana

Într-una din zilele anului 1639, Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, ce ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori prinzându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animalele scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea, iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva. Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă, tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii, însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrecea ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.

Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi, cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi, când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi?

Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639, Rădăuţiul nu a cunoscut milă. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani, a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute, ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari“.

Curios este că, după acea invazie, moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.

A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă

Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.

Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă, sub tabloul ctitoricesc“.

Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.

Moaştele sfântului Leontie, din nou la lumină

E lesne de înţeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.

În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.

Actualul stareţ al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, îşi aminteşte de momentul exhumării moaştelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie

Sfântul Leontie s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului“.

Dar cine a fost Sfântul Leontie?

Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniil Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schimnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.

În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.

▲ Mormintele voievodului Ştefan

„De Hristos iubitorul“ voievod Ştefan cel Mare a fost şi el legat sufleteşte de Mănăstirea Bogdana, locul unde îşi dormeau somnul de veci mulţi dintre străbunii săi. Mărturie stau şi astăzi inscripţiile de pe pietrele de pe mormintele din biserica „Sfântul Nicolae“:

- „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a înfrumuseţat acest mormânt mamei sale Stana, în anul 7026 (1518) luna ianuarie 28, sub episcopul Pahomie“.

- „Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, în anul 7005 (1497) luna lui aprilie 11, a înfrumuseţat mormântul străbunicii sale, a cneaghinei Anastasia, care a dat Coţmanul acestui locaş, fiica lui Laţcu voievod, ea a răposat în anul 6928 (1419) luna martie 26“.

- „Din mila lui Dumnezeu, Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit acest mormânt, străbunului său, bătrânului Bogdan voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 27“.

- „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormântul acesta strămoşului său Laţcu Voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 20, în timpul episcopului de Rădăuţi, Ioanichie“.

- „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumuseţat mormânt strămoşului său Ioan Ştefan Voievod cel Bătrân, care a bătut pe unguri la Hindău, în anul 6988 (1480) luna mai 20“.

- „Din mila lui Dumnezeu, binecinstitorul domnul nostru, Io Ştefan Voievod, domn a toată Ţara Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a împodobit mormântul acesta strămoşului său, Roman Voievod, domn al Ţării Moldovei, în anul 6987 (1479) luna decembrie 15“.

- „Dreptmăritorul şi de Hristos iubitorul Io Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înfrumuseţat acest mormânt moşului său Bogdan Voievod, fratele lui Alexandru Voievod, în anul 6988 (1480) luna ianuarie 23 zile, spre veşnica lui pomenire“.

- „Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Ştefan Voievod, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a împodobit mormântul acesta unchiului său, Bogdan Voievod, fiul lui Alexandru Voievod în anul 6988 (1480) luna ianuarie 30“.

▲ Mănăstirea Bogdana

Biserica „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi este prima biserică de piatră construită în Moldova. Ctitorirea ei coincide cu întemeierea statului medieval Moldova, anul 1359 în care a început să fie ridicată fiind acelaşi cu anul în care voievodul Bogdan I a venit din Maramureş în Moldova. Locaşul, sfinţit în 1364, avea să fie necropola domnitorilor moldoveni, de la Bogdan I, până la Alexandru cel Bun. Mai exact, în biserica Mănăstirii Bogdana, în naos, îşi dorm somnul de veci Bogdan I, Laţcu, Ştefan I, Roman I, Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, şi Bogdan, fiul lui Alexandru cel Bun. În pronaosul bisericii se află 3 morminte: al Doamnei Stana, soţia lui Bogdan al III-lea şi mama lui Ştefăniţă Vodă, şi mormântul Anastasiei, fiica lui Laţcu. Înaintea uşii pronaosului se găseşte piatra de mormânt a episcopului Ioanichie, mort la 1504.

Istoria bisericii, la fel de zbuciumată ca şi istoria ţării

În 1775, anul ocupării Bucovinei de către habsburgi, Bogdana avea 13 clădiri, semn că mănăstirea avea o viaţă înfloritoare. Habsburgii au închis, însă, mănăstirea în acelaşi an, transformând biserica „Sfântul Nicolae“ în biserică episcopală, chiliile călugărilor fiind transformate în adăposturi pentru cai. În 1782, după mutarea episcopiei la Cernăuţi, biserica „Sfântul Nicolae“ a fost transformată în biserică de parohie. Mănăstirea nu a mai fost reînfiinţată nici după eliberarea Bucovinei, în 1918, cea mai veche biserică de piatră din Moldova păstrându-şi statutul de biserică de parohie până în ultimii ani ai regimului comunist, când a fost închisă.

La 6 decembrie 1991, de ziua Sfântului Nicolae, după mai mult de 200 de ani, Mănăstirea Bogdana a fost redeschisă, slujbele mănăstireşti răsunând din nou în ctitoria voievodului Bogdan I.

Mănăstirea Bogdana este unul dintre principalele repere ale spiritualităţii creştin-ortodoxe româneşti, un semn că românii au început orice faptă istorică cu o biserică. Pentru valoarea sa artistică şi culturală, biserica „Sfântul Nicolae“ este inclusă în patrimoniul UNESCO.

▲ „Mănăstirea a intrat pe făgaşul ei firesc“

Astăzi, la Mănăstirea Bogdana, pe lângă slujbele specifice unei mănăstiri, se desfăşoară şi alte activităţi, unele în folosul comunităţii. Pe lângă atelierul de sculptură, în curtea mănăstirii există un centru de diagnostic, unde copiii, elevii, studenţii şi persoanele în vârstă beneficiază de analize gratuite.

De asemenea, Mănăstirea Bogdana coordonează şi un ambiţios program de construire a unui aşezământ pentru copiii orfani, de fapt un cartier de vile, în care, după spusele părintelui stareţ Iustin Dragomir, după finalizare vor fi primiţi şi îngrijiţi copii de diferite vârste, indiferent de confesiune, pentru că „suferinţa nu are confesiune“, după cum s-a exprimat arhimandritul Iustin.

Ce doreşte să aducă nou acest aşezământ este, pe lângă găzduire şi îngrijire, oferirea unei şanse şi după vârsta de 18 ani, când cei fără familie sunt pur şi simplu alungaţi din instituţiile similare, care aparţin statului. Şi cum în grija mănăstirii sunt şi un număr de 23 de bătrâni care vor lăsa casele lor mănăstirii, părintele Iustin s-a gândit ca, în viitor, cei care vor părăsi aşezământul să primească acele case, rămase de la bătrâni.

Gândindu-se la istoria de aproape 650 de ani a mănăstirii şi la activităţile pe care mănăstirea le desfăşoară astăzi, după 16 ani de la redeschidere, stareţul Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, crede că totul se poate rezuma printr-o propoziţie simplă: „Mănăstirea a intrat pe făgaşul ei firesc“.