Cuviosul dornic după frumuseţea pustiei

Născut într-o familie creştină înstărită, la mijlocul secolului al III-lea, în preajma anului 250, în localitatea Coma din Egiptul de Mijloc, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, cinstit astăzi de Biserica noastră, a ales de timpuriu asceza în locul bogăţiei, liniştea pustiului în locul zgomotului lumii, oferind pentru iubitorii de singurătate de atunci şi de astăzi, dar şi pentru noi toţi, un model autentic de vieţuire prin cultivarea iubirii şi comuniunii directe cu Dumnezeu.

Tânăr orfan fiind, Cuviosul Antonie a înţeles de timpuriu că fuga de lume creează climatul propice lepădării grijilor lumeşti şi cultivării comuniunii adevărate cu Hristos. A înţeles că zgomotul şi agitaţia cetăţii, răspândirile şi grijile vieţii fac anevoioasă comuniunea, întâlnirea cu Dumnezeu, şi mai ales a înţeles că fuga celui dornic de linişte şi singurătate nu se face din duşmănie faţă de lume, ci din iubire faţă de Hristos, nu se face din refuzul comuniunii, ci din căutarea adevăratei comuniuni.

Într-o vreme în care nu existau mănăstiri ca cele de astăzi, iar creştinii care doreau să ducă o viaţă ascetică, în post, rugăciune, feciorie, nu părăseau satele, ci îşi făceau mici colibe la marginea lor, tânărul Antonie, frământat fiind de ce cale să urmeze pentru sine, pentru viaţa sa, după ce a auzit într-o biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi" (Matei 19, 21), hotărăşte să vieţuiască la început într-o colibă lângă satul natal. Aici îşi petrecea nopţile în rugăciune. Sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, s-a luptat şi a încercat să se dezbrace de patimile răutăţii şi să se depărteze de toată grija şi pofta lumească, pentru a merge liber pe drumul desăvârşirii. După un timp, a plecat de acolo şi s-a stabilit într-un mormânt abandonat. Statornicea în post şi în rugăciune şi se lupta cu demonii, care nu conteneau să-l necăjească.

În nopţile de neîntreruptă priveghere, rogojina sau pământul îi erau odihnă

A încercat permanent ca tot dorul şi toată sârguinţa s-o aibă spre căutarea pustniciei, "prin înfrânare şi nevoinţă vestejind săltările trupului", iar la vârsta de 35 de ani, năzuind spre o izolare totală, s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită la marginea deşertului, în locul numit Pispir (astăzi Der el Memum, Egipt), unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică, până în anul 306, când ucenicii lui l-au rugat stăruitor să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor demonice ce îl lăsau aproape mort. Astfel devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Biograful şi ucenicul său, Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei (295-373), care ne-a lăsat în scris viaţa Cuviosului Antonie, imediat după moartea sfântului, folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri şi note, mărturiseşte că Sfântul Antonie "priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă şi aceasta făcând-o nu o dată, ci de multe ori, astfel că se minunau toţi de el. Mânca o singură dată pe zi după apusul soarelui. Dar se întâmpla să mănânce şi numai o dată la două zile, iar de multe ori la patru. Iar mâncarea lui era pâine şi sare; şi băutura, numai apă. Pentru dormit se îndestula cu o rogojină. Dar de cele mai multe ori se întindea pe pământ".

Către anul 310, a făcut o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximian. În anul 312 se instalează în deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum/ Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

Mormânt tainic sub altarul mănăstirii

Înainte de a muri, Sfântul Antonie a lăsat ucenicilor săi un testament prin care le cerea să îl îngroape într-un loc pe care să nu-l descopere nimeni. Ucenicii au respectat întocmai dorinţa părintelui lor duhovnicesc, încât nimeni nu a aflat unde e îngropat trupul sfântului. În ultimii ani, în urma cercetărilor întreprinse pentru restaurarea mănăstirii Sfântului Antonie din Egipt, s-a ajuns la concluzia că mormântul cu moaştele sfântului s-ar afla sub Sfânta Masă a bisericii centrale a mănăstirii. Totuşi, din respect faţă de testament, mormântul a rămas pecetluit aşa cum şi-a dorit sfântul: "(...) voi îngropaţi trupul meu (...) nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la Învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul".

Mănăstirea "Sfântul Antonie cel Mare" a fost întemeiată în urma morţii Sfântului Antonie. Situată în pustiul Wadi Araba, la poalele muntelui Al-Qalzam din Egipt, Mănăstirea "Sfântul Antonie" a fost fondată în jurul anului 356. Ucenicii Sfântului Antonie au constituit o micuţă comunitate la baza muntelui, unde acesta şi-a petrecut ultima parte a vieţii. Cu siguranţă, nucleul iniţial se rezuma la o bisericuţă, o trapeză şi câteva construcţii anexe (o bucătărie şi un depozit pentru alimente). Primii călugări obişnuiau să trăiască separat în peşterile masivului muntos din apropiere, dar se adunau în fiecare duminică şi sărbătoare importantă, pentru Liturghie, în biserica centrală. Mai târziu, de-a lungul secolului al V-lea, Mănăstirea "Sfântul Antonie" a fost un refugiu pentru asceţii din deşertul Sketis (Egiptul de Jos), forţaţi să-şi abandoneze chiliile din cauza deselor şi violentelor atacuri ale arabilor. În secolele VII-VIII, Mănăstirea "Sfântul Antonie" era ocupată de călugări melkiţi, cei care acceptaseră Ortodoxia calcedoniană, spre deosebire de majoritatea creştinilor egipteni care rămăseseră fideli ereziei lui Eutihie, fapt certificat de Sinaxarul etiopian.

Scrieri

În afara biografiei scrise de Sfântul Atanasie cel Mare, ucenicul său, Sfântul Antonie este cunoscut prin cuvintele sale înţelepte, memorate de alţi ucenici şi păstrate în Patericul egiptean şi în Filocalie. Dintre scrierile sale au ieşit la lumină până acum şapte scrisori amintite de Sfântul Ieronim. Ele au apărut în mai multe traduceri: două redactări în limba latină (prima este o traducere ce datează din anul 1516 şi aparţine lui Symphorian Champerius, după un manuscris grecesc; iar a doua este tradusă după un manuscris arab, cuprinzând un text mai larg; aici alăturându-se, pe lângă cele şapte epistole puse sub numele lui Antonie, şi treisprezece epistole care aparţin ucenicului său Ammonas, urmaşul lui Antonie la conducerea chinoviei din Pispir), iar în timpul mai nou a început să fie descoperit şi textul copt, cel original, al unora dintre aceste epistole.