Cuviosul Efrem Sirul, foc aprins al smereniei și glas al imnografiei

Deși creștinismul își are originile într-un mediu vorbitor de limbă aramaică, faptul că în interiorul crești­nismului a existat dintotdea­una o astfel de tradiție este uneori uitat. Dar cu toate că, potrivit tradiției și perceperii generale a istoriei creștine, există doar două mari filoane: cel grec-răsăritean și cel latin- occidental, mai există încă o ramură. Această a treia ramură subliniază importanța tradiției patristice de formare a Ortodoxiei, și anume filonul răsăritului siriac, după cum este numit de profesorul Sebastian Brock.

Așadar, referindu-ne la această tra­diție a răsăritului siriac, ca oricare altă tradiție patristică formatoare, este absolut necesar ca în acest al treilea filon să se remarce câțiva re­prezentanți de seamă: Sfântul Iacob, Episcop al cetății Nisibe; Sfântul Dorotei din Gaza; Fericitul Teodoret al Cirului; Sfântul Isaac Sirul și, nu în ultimul rând, poate cel mai important și, cu siguranță, cel mai cunoscut reprezentant, Sfântul Efrem Sirul.

Sfântul Efrem, numit de Biserică „Sirul”, a răsărit din pământul Siriei, respectiv în cetatea Nisibe din Mesopotamia, în jurul anului 306. Conform unor mărturii despre viața Sfântului Efrem, acesta s-ar fi născut într-o familie de buni creștini, însă cea mai aproape de adevăr mărturisire cu privire la familia din care provenea Sfântul Efrem este aceea că numai mama lui era creștină, tatăl său fiind preot păgân.

Din pruncie se vedea în viața lui aplecarea spre cele bune, alegând să săvârșească faptele cele mai frumoase, păzindu-se pe sine și sârguindu-se a fugi de vorbirile vătămătoare ale celor de o vârstă cu el. Citea neîncetat, mai ales sfintele cărți ale Scripturilor, iar sârguința, îndeletnicirea și cugetarea la acestea îi erau lui Efrem mai plăcute decât toată dulceața lumii, încât și el, precum altădată prorocul, zicea: „Cât sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea” (Psalmi 118, 103). Începutul formării lui ca om a arătat înclinația spre creștinism, lucru care a adus o schimbare majoră în viața sa, și anume faptul că tatăl său l-a alungat din sânul familiei tocmai pentru că a ales să fie slujitor al lui Hristos. Imediat după acest eveniment, Sfântul Efrem s-a așezat sub ascultarea și îndrumarea Episcopului cetății Nisibe, Iacob, timp în care și-a desăvârșit studiile teologice.

A fost hirotonit diacon, slujind, predicând și scriind neîncetat, fiind cunoscut imediat în cetate ca un om care are darul cuvintelor și devenind un apreciat orator.

Atunci când a trebuit să se exprime cu privire la erezia ariană, a fost ferm apărător al Ortodoxiei niceene, așa cum a fost ea definită la Sinodul I Ecumenic în 325, mai ales că, după unii cercetători, se spune că Sfântul Efrem Sirul a fost însoțitorul Sfântului Iacob din Nisibe la acest sinod.

 În tradiție avem mărturie că Sfântul Efrem trăia într-o smerenie înaltă și se spune că, după moartea Episcopului Iacob, Sfântul Efrem a fugit pentru a nu fi pus el episcop în Nisibe. După o vreme, a revenit în cetate, după ce acolo fusese instalat alt episcop, și a rămas diacon în continuare, predicând cuvântul Evangheliei lui Hristos. În anul 367, invazia persană îl determină să părăsească cetatea natală și să se mute în Edessa, unde a contribuit la fondarea unei școli de teologie, dar este cunoscută și o vizită la cuvioșii din pustia Egiptului, la care a mers pentru a primi sfat și îndrumare.

Activitatea pastorală pe care Sfântul Efrem a desfășurat-o a fost dublată de o viață spirituală contemplativă caracteristică vieții monahale. Atât sinaxarul, cât și mai mulți cercetători prezintă chipul Sfântului Efrem Sirul ca al unui călugăr desăvârșit, care plânge totdeauna atât faptele lui, cât și cele ale oamenilor.

În viața Sfântului Cuvios Efrem Sirul, după Metafrast, avem următoarea mărturie: „Avea încă și lacrimi neîncetat în ochii lui, încât mai cu înlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgătoare să-și înceteze curgerea decât Sfântul Efrem lacrimile. Și împreună cu lacrimile ieșeau suspinurile arătând focul cel dinlăuntru aprins al umilinței, pe care mai luminat îl va pricepe cineva dacă îi va citi scrierile acestuia”.

Sfântul Efrem ne-a lăsat numeroase scrieri teologice, învățături, predici și imnuri care s-au păstrat până astăzi. Lecturarea acestora, pe lângă folosul duhovnicesc pe care ni-l aduce, descoperă sensibilitate și profunzime.

În calitate de imnograf și mare catehet, Sfântul Efrem Sirul a redactat o serie de comentarii la mai multe cărţi biblice (Facerea, Ieșirea, Faptele Apostolilor), precum și un mare număr de predici ritmate, numite „memre’’, și de omilii cu strofe și refren, numite „madrashe”. Imnurile au făcut gloria poetică a Sfântului Efrem încă din cursul vieții sale.

Putem spune că aceste imnuri sunt, de fapt, învățături sau predici în versuri și strofe cu valori variabile care fixează o structură prozodică precisă. Un alt mare imnograf al Bisericii, Sfântul Roman Melodul, deși a trăit cu mulți ani după Sfântul Efrem (+cca 560), s-a inspirat din imnurile compuse de marele ascet sirian.

Destinate uzului liturgic, imnurile efremiene sunt grupate în funcție de tematică: despre Paște, despre Nașterea și Arătarea Domnului, despre Biserică, post, feciorie, despre Rai, despre credință sau împotriva ereziilor. Particularitatea specifică a imnurilor efremiene e dată de profunda lor intimitate cu universul Scripturii, atât în literalitatea lui, cât și in imaginile și simbolurile ei profunde.

În orice context ar fi, atunci când vine vorba despre Sfântul Cuvios Efrem Sirul, ne gândim la cea mai cunoscută compoziție a sa: „Doamne și Stăpânul vieții mele”. O rugăciune în trei strofe, specifice slujbelor cultului ortodox, mai ales în perioada Postului Mare, numită chiar și „Rugăciunea Postului Mare” din perspectiva preotului Alexander Schmemann, care poartă până astăzi numele compozitorului, intitulându-se: „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”.

Acest om sfânt, a cărui râvnă pentru viața creștină, îndeosebi viața monahală, dar și pentru înclinarea spre propovăduirea cuvântului evanghelic prin scrieri teologice, pe cale orală, sau artă poetică imnografică, este păstrat de Biserică ca fiind un mare tezaur al răsăritului siriac timpuriu.

Au rămas vii peste veacuri cuvintele de laudă ale unor Părinți ai Bisericii cu privire la Sfântul Efrem Sirul, dintre care amintim pe Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune: „Efrem, via cea mult rodită a lui Dumnezeu, care ca niște struguri dulci înflorește roduri de învățătură și pe ospătătorii Bisericii cu sațiul dumnezeieștii dragoste îi veselește”; pe Sfântul Vasile cel Mare, care îl numește „Părinte al fiilor pustiei!”, și pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care spune: „Efrem cel Mare, îndemnarea leneșilor, îndrăzneala necăjiților, povă­țuirea tinerilor, ducerea de mână a celor ce se pocăiesc, sabia asupra ereticilor, primitorul faptelor bune și locașul Sfântului Duh”. Iar Sfântul Ioan Damaschin îl numește „Fericitul Efrem, tainicul, cel prea adevărat al venirii a doua a lui Hristos”.

Pentru toate aceste mari daruri care au înflorit prin râvna și curăția sufletească, Biserica îl pomenește an de an pe Sfântul Cuvios Efrem Sirul la data de 28 ianuarie, cântându-i prin glasul credincioșilor în Acatistul închinat lui: Bucură-te, Preacuvioase Părinte Efrem, de Dumnezeu cugetătorule!