Cuviosul Sofronie Saharov - o viață în slujba lui Hristos și a oamenilor

Părintele Sofronie Saharov a devenit foarte repede cunoscut și îndrăgit de întreaga suflare creștinească drept cel care a menținut vii amintirea și duhul părintelui său duhovnicesc, Sfântul Siluan Athonitul, care a lucrat, „cu timp și fără timp”, la propovăduirea dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Prin viața și scrierile sale, oferă un îndrumar duhovnicesc omului modern pentru dobândirea Împărăției cerurilor.

Pruncul Serghei Simeonovici Saharov s-a născut în Moscova, la 22 septembrie 1896, într-o familie credincioasă și numeroasă, moștenind evlavia față de cele sfinte de la mama sa, Ekaterina Evgenieva, care a vegheat asupra bunei educații a tuturor celor nouă copii ai săi. A studiat o școală elementară cu un program educativ standard format din istorie sacră și elemente de doctrină creștină, limbi clasice și literatură reprezentată de Dostoievski, Tolstoi, Pușkin. Copilăria și adolescența sa vor fi marcate de anii grei ai Primului Război Mondial, ai Revoluției bolșevice, iar mai apoi ai noului regim instaurat în Rusia, fapt ce a condus la decizia de a părăsi țara natală și de a se refugia în 1921 în Occident, stabilindu-se, în cele din urmă, la Paris.

Această perioadă a vieții sale este marcată de nenumărate frământări sufletești și căutări existențiale, pe care încearcă să le lămurească prin intermediul artei, fiind admis la Institutul de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova și ucenicind pe lângă mari artiști. Își va continua îndeletnicirile artistice și după părăsirea Rusiei, încununate cu mai multe expoziții în anii 1923 și 1924. Un moment de cotitură al căutărilor sale are loc la vârsta de 18 ani, când cade în mirajul religiilor orientale și este atras de tehnicile de meditație transcendentale și de literatura mistică indiană.

Întoarcerea la Hristos și Cuviosul Siluan Athonitul

În chip proniator, Dumnezeu i Se redescoperă tânărului Serghie Saharov și îl readuce la Izvorul cunoașterii și al vieții, învrednicindu-l de vederea Luminii dumnezeiești necreate în noaptea de Paști a anului 1924. Din acel moment a rămas încredințat pentru totdeauna de iubirea și lucrarea Preasfintei Treimi și s-a făcut de multe ori subiect al experienței luminii taborice.

În acest context, tot Dumnezeu îi va călăuzi pașii la Muntele Athos (1925), unde îl va cunoaște pe Cuviosul Siluan, iconomul Mănăstirii Sfântul Pantelimon, punându-se sub ascultarea și grija sa spirituală până în anul 1938, când se mută la cele veșnice. Ucenicia alături de Sfântul Siluan Athonitul a fost hotărâtoare în șlefuirea vieții sale duhovnicești, deprinzând de la stareț rugăciunea neîncetată, adânca smerenie și simțirea iadului, stare nedespărțită de nădejdea în iubirea iertătoare și mântuitoare a lui Dumnezeu, după cum Însuși Dumnezeu îl întărea pe Siluan, zicând: „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!” Arhimandritul Sofronie va deveni biograful Sfântului Siluan, publicând la Paris, în anul 1952, lucrarea Cuviosul Siluan Athonitul, tradusă și publicată în peste 22 de limbi.

Va rămâne în pustiul Karuliei șapte ani, timp în care va fi hirotonit preot, devenind duhovnic în anul 1941. Rugat fiind de ucenicii săi duhovni­cești, se stabilește într-o peșteră a Schitului Sfintei Treimi, slujind ca duhovnic pentru mănăstirile Sfântul Petru, Simonos Petras, Xenofont și Grigoriu până în anul 1947, când pleacă din Muntele Athos înapoi la Paris.

De la Paris la Essex

Revenit în Paris, Cuviosul Sofronie se îmbolnăvește de ulcer la stomac și este operat în anul 1951, slujind din acel moment la paraclisul unui cămin de bătrâni situat în suburbia Saint-Geneviève-des-Bois, unde venise pentru recuperare. În timpul șederii sale aici, a adunat pe lângă sine mulți fii duhovnicești, alături de care va pleca în anul 1958 în Anglia, unde se hotărăște să întemeieze o mănăstire în regiunea Essex. Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a fost pusă sub grija Mitropolitului Antonie de Suroj, apoi trecută în anul 1965 sub oblăduirea Patriarhiei Ecumenice. Din acest moment și până la sfârșitul vieții sale pământești s-a îngrijit de formarea duhovnicească a obștii monahale încredințate de Dumnezeu și de mângâierea pelerinilor, suferind împreună cu orice om care venea în durere la el pentru sfat și îndrumare duhovnicească.

În răstimpul petrecut la Essex se va arăta atât un misionar neobosit al credinței ortodoxe în Occidentul secularizat, cât și un bun organizator al vieții monahale, stabilind atât programul de rugăciune al mănăstirii, cât și principiile duhovnicești ale viețuirii monahului, în contextul dat. În același timp, a lăsat ucenicilor săi, precum și întregii Biserici, scrierile sale, în care, pe cât i-a fost cu putință, a așternut atât experiențele sale duhovnicești, cât și sfaturile și reperele necesare prin care omul se reașează și crește în cunoașterea lui Dumnezeu și contemplarea vieții veșnice. Ajuns la vârsta de 97 de ani și punând în rânduială mănăstirea întemeiată de el, Părintele Sofronie se mută la cele veșnice la 11 iulie 1993, rămânând în inima ucenicilor săi și a celor care l-au cunoscut drept un adevărat trăitor al celor pe care le învăța și un neîncetat rugător pentru întreaga lume.

Astfel, rămâne o figură emblematică a monahismului ortodox și cu adevărat un slujitor și teologhisitor al Bisericii lui Hristos, numărându-se printre marii părinți trăitori ai secolului al XX-lea care reușesc să ofere un suflu nou și autentic spiritualității ortodoxe. Prin viața și scrierile sale, oferă un îndrumar duhov­nicesc omului modern pentru dobândirea Împărăției cerurilor.