12 octombrie 1936. Universitatea din Salamanca, Spania. O mulţime de fascişti ascultă, plină de speranţă, discursul virulent al scriitorului José María Pemán. Generalul-şef al Armatei, Millan Astray, izbucneşte, la finalul discursului, în aplauze frenetice, fiind urmat în această manifestare de mulţimea prezentă. Deodată, cineva începe să strige: „Trăiască moartea!“. Generalul Astray strigă şi el: „Spania!“. Toată sala îi răspunde: „Cea una!“. Astray spune din nou: „Spania!“. Publicul replică: „Cea mare!“. Astray strigă iar: „Spania!“. Mulţimea răspunde pentru ultima dată: „Cea liberă!“. Era un salut prelung, folosit de fascişti în Spania lui Franco. De nicăieri se aude o voce slabă şi răguşită protestând împotriva discursului şi a salutului fascist. Ochii mulţimii se îndreaptă ameninţători către bătrânul înalt, chel, cu o barbă rară, albă. Era rectorul universităţii, Miguel de Unamuno (1864-1936).
Miguel de Unamuno y Jugo este considerat ca făcând parte din triada celor mai impozanţi eseişti şi filosofi spanioli de la începutul secolului al XX-lea, alături de Eugenio dâOrs şi Jose Ortega y Gasset. S-a născut pe 29 septembrie 1864 în centrul medieval al oraşului Bilbao. Era fiul lui Felix de Unamuno şi al Salomeei Jugo. Încă din tinereţe a fost profund interesat de limba bască, pe care a încercat să o şi predea, dar nu a reuşit să fie inclus pe lista profesorilor care predau această limbă. Trebuie remarcat că, încă din acea perioadă, existau numeroase conflicte între basci şi spaniolii obişnuiţi. Unamuno a fost un temperament vulcanic, dar care a încercat întotdeauna să medieze conflictul acesta. Ca scriitor este dificil de încadrat, având în vedere că s-a ocupat de mai multe genuri literare concomitent. A fost atât eseist, cât şi romancier, poet şi dramaturg, filosof şi, în egală măsură, critic. Ca modernist, a contribuit la dizolvarea diferenţelor care se făceau, la vremea respectivă, între genurile literare. Mulţi critici consideră că a făcut parte dintr-o generaţie fecundă, numită „generaţia anului 1898“. În acest grup au fost incluşi mai mulţi scriitori, printre care Antonio Machado, Pio Baroja şi Angel Ganivet.
Unul dintre cei mai titraţi profesori
Miguel de Unamuno a ocupat funcţia de rector al Universităţii din Salamanca de două ori. Prima dată între 1900-1924 şi a doua oară între 1930-1936. Din cauza protestului împotriva dictaturii generalului Primo de Rivera, între 1924 şi 1930, a fost trimis în exil în Insulele Canare. Aici avea domiciliu forţat, dar a reuşit să evadeze şi să ajungă în Franţa, unde a aşteptat căderea dictaturii, petrecută în 1930. A revenit apoi la universitate, fără nici o problemă, şi a reuşit să preia din nou funcţia de rector, pe care o va păstra până în 1936. Se spune că în prima zi în care a predat, după întoarcerea sa, şi-a început cursurile cu propoziţia: „Aşa cum spuneam ieri…“. Lucrul acesta se mai petrecuse în istoria universităţii o singură dată, cu peste 400 de ani în urmă, când părintele rector de atunci, Luis de Leon, procedase la fel la întoarcere. Studenţii l-au reprimit cu căldură, ştiind că, deşi fusese îndepărtat din cauza convingerilor politice, rămânea unul dintre cei mai titraţi profesori. Politica a fost cea care îl va îndepărta definitiv pe Unamuno din viaţa publică.
Politica filosofului
Unamuno nu a reuşit să facă alegerile corecte din punct de vedere politic. După căderea regimului instaurat de generalul Primo de Rivera, s-a constituit un fel de conducere democrată. Aceasta va fi desfiinţată la începutul Războiului civil iniţiat de către generalul Franco. La început, Unamuno s-a declarat de partea lui Franco, considerând că acesta limitează influenţele externe din politica Spaniei. Lucrul acesta s-a dovedit a fi o alegere extrem de greşită, pentru că Franco nu a ezitat să îşi execute adversarii democraţi. Unamuno nu se putea declara de acord cu asasinatele politice din acea perioadă. Ceea ce a inflamat şi mai mult spiritele a fost politica direcţionată împotriva bascilor şi a locuitorilor Cataluniei a unor generali ai lui Franco. Unamuno nu putea tolera guvernarea incorectă a populaţiei din rândul căreia făcea parte. Fiind un om temperamental, nu a ezitat să îşi exprime părerea, ceea ce îl va costa, la un moment dat, viaţa.
12 octombrie 1936
În această zi s-a petrecut actul de mare curaj al lui Miguel de Unamuno. La Universitatea din Salamanca avea loc o întrunire fascistă la care participa şi generalul naţionalist Millan Astray. La un moment dat, după discursul scriitorului Peman, profesorul Francisco Maldonado a rostit următoarele cuvinte: „Catalunia şi Ţara Bascilor sunt un adevărat cancer pe trupul naţiunii. Fascismul, adevăratul vindecător al Spaniei, va şti cum să-l extermine, tăind în carne vie, asemenea unui chirurg priceput, eliberat de false sentimente“. A urmat apoi salutul fascist pomenit mai sus. Unamuno s-a ridicat solemn şi şi-a început pledoaria: „Îmi aşteptaţi cuvintele şi cunoaşteţi că nu pot păstra tăcerea prea mult timp. Câteodată, a tăcea devine egal cu a minţi, de vreme ce şi tăcerea poate fi interpretată drept consimţământ. Vreau să comentez câteva lucruri legate de aşa-zisul îndemn al profesorului Maldonado, aflat astăzi aici. Voi ignora ofensa personală adresată bascilor şi celor din Catalunia. Eu însumi m-am născut în Ţara Bascilor, la Bilbao, precum ştiţi. Arhiepiscopul de Salamanca prezent aici este născut în Barcelona şi este catalan, fie că vă place sau nu. Ceea ce mă cutremură este acest jurământ insensibil şi necrofil pe care l-am auzit: „Trăiască moartea!“. Mi-am petrecut întreaga viaţă scriind paradoxuri care au provocat mânia celor care nu îmi înţeleg lucrările şi, fiind un expert în această problemă, găsesc paradoxul vostru dezgustător şi trist. Generalul Millan Astray este un invalid. Nu este nevoie să o spunem şoptit. Este un invalid de război. Aşa cum a fost şi Cervantes. Din nefericire, însă, Spania are astăzi prea mulţi invalizi şi, dacă Dumnezeu nu ne ajută, va avea şi mai mulţi. Mă macină gândul că generalul Millan Astray poate propune normele psihologiei maselor. Un invalid căruia îi lipseşte nobleţea spirituală a lui Cervantes găseşte nădejde doar în înmulţirea invalizilor din jurul său“.
Retragerea seniorului
Şocat de reacţia lui Unamuno la adresa lui, generalul Millan Astray a strigat iritat: „Moarte inteligenţei! Trăiască moartea!“. Imediat, speriat de amploarea pe care o lua conflictul, scriitorul Peman a spus: „Nu! Trăiască inteligenţa! Moarte intelectualilor răi!“. Unamuno a calmat mulţimea începând să vorbească din nou: „Acesta este templul inteligenţei, iar eu sunt slujitorul ei. Îi profanaţi domeniul sacru. Veţi reuşi pentru că aveţi suficiente forţe naturale, dar nu veţi convinge. Pentru a reuşi să convingi trebuie să argumentezi, iar pentru a reuşi să argumentezi îţi trebuie ceva special, care vouă vă lipseşte: motivele şi dreptatea încercării de a reuşi. Este inutil să vă mai rog să vă gândiţi la Spania. Am spus ce aveam de spus“. Generalul Millan Astray putea să îl omoare în orice clipă pentru jignirile aduse, dar nu a făcut-o. Viclenia a biruit mândria. Dacă l-ar fi ucis pe Unamuno, oamenii ar fi fost de partea filosofului. Prin urmare, i-a ordonat să iasă din sală înainte de a se întâmpla ceva. Unamuno a primit domiciliu forţat şi a murit la 10 săptămâni distanţă, pe 31 decembrie 1936.
Purificarea scrisului
Miguel de Unamuno este tipul de scriitor care îşi alege cu cea mai mare atenţie expresiile. Foarte îngrijit în exprimare, de o concizie uneori extremă în scris, cunoaşte foarte bine resorturile literaturii moderne, dar prevede şi noi orizonturi. Lucrul cel mai important rămâne efectul acestei literaturi asupra cititorului, aşa cum avea să spună: „E bine ca noi, scriitorii, să ne îngrijim de alcătuirea lucrărilor noastre şi să ne preocupăm cât mai mult de limbă şi stil; dar din asta nu se foloseşte cu nimic acela care ne citeşte. E bine ca scriitorul să-şi înşire rândurile şi să le desfacă, să le pieptene, să le lustruiască, să le tundă şi să le poleiască, pentru ca, apoi, să le croiască şi să le coase, făurind, în felul acesta, gândirii sale o haină, însă, în folosul aceluia care le va citi. Mărturisesc că eu însumi mi-am lustruit şi poleit uneori spusele, dar lucrul pentru care mi-am dat cea mai mare osteneală a fost să caut, rămânând cât mai aproape de limba scrisă, cuvinte din limba obişnuită, să scot şi să dau la iveală cuvinte care sunt pline de viaţă, aşa cum sună proaspăt şi elegant în gura vajnicilor băştinaşi ai pământurilor Castiliei şi Leonului“. (Miguel de Unamuno, „Viaţa lui Don Quijote şi Sancho“, p. 262)
Vindecarea orbului intelectual
Sunt câteva cuvinte aflate în „Jurnalul“ scriitorului care frapează. „Din praful la care, prin analiză, am redus totul în timpul trecerii mele prin deşertul intelectualismului, Domnul a făcut tină şi mi-a pus-o pe ochi, ca să doresc să mă duc, să mă spăl şi să văd“. Foarte rar în literatura modernă mai întâlnim vreun scriitor care să recunoască ajutorul divin din opera sa. Stăpânirea intelectuală este un dar de la Dumnezeu, iar ignorarea Celui Care dăruieşte este o doar o copilărie şi arată imaturitatea scriitorului. „Dacă vrei să fii mereu stăpân pe tine însuţi, fii mereu în prezenţa lui Dumnezeu. Nu face precum copiii, care închid ochii ca să nu fie văzuţi.“ Miguel de Unamuno ne îndeamnă să fim corecţi cu noi înşine şi cu Dumnezeu, aşa cum trebuie să fie orice om care se consideră liber şi pregătit pentru încercările din viitor. Curajul demonstrat de el arată că, mai presus de toate, a ştiut că locul lui Dumnezeu nu poate fi niciodată al doilea, ci întotdeauna primul.
