De asemenea oameni, eroi ai neamului românesc, nu trebuie să ne amintim doar cu prilejul omagierii vreunui centenar sau a vreunui eveniment naţional de importanţă majoră, ci trebuie să le păstrăm mereu vie amintirea. Cinstindu-i pe ei, ne cinstim pe noi înşine şi preţuim jertfa vieţii lor, pentru ca acest neam să dăinuie în istorie şi să fie model de convieţuire şi pentru alte neamuri.
Noi, cei de azi, trăim clipe de libertate şi neatârnare faţă de stăpâniri străine oprimante, fără să conştientizăm aceasta în fiecare zi. Sunt clipe de fericire pe care străbunii noştri nu le-au trăit, ci şi le-au dorit, iar pentru ele s-au luptat din greu, chiar prin dăruirea vieţii lor pe câmpurile de luptă. S-au luptat nu pentru a lua în stăpânire pământurile altora, ci pentru a-şi apăra pământul părintesc, pe care au fost născuţi, au crescut, l-au muncit şi apoi au fost înmormântaţi. Din aceste prea puţine şi sărace motive, pomenirea eroilor este o datorie pentru fiecare dintre noi. Dacă generaţiile următoare îşi vor manifesta recunoştinţa prin cuvinte şi fapte, şi identitatea acestui popor va dăinui.
Sunt oameni care de-a lungul vieţii lor şi-au înfrânt pornirile egoiste, fiind mai sensibili la nevoile aproapelui şi ale neamului. Renumele acestor oameni nu a rămas îngropat sub pământ şi dat uitării, ci el se păstrează în sufletul poporului în care au trăit şi pe care l-au sprijinit. Un asemenea om al cărui renume nu a putut fi dat uitării este „Eroul de la Mărăşeşti“, pe care, din păcate, noi, cei de astăzi, îl cunoaştem doar din impresiile şi amintirile celor care l-au cunoscut, precum generalul maior Nicolae Ionescu, care a scris în cartea dedicată superiorului său: „Puternica personalitate a generalului Eremia Grigorescu, în jurul căruia am trăit ani de-a rândul, a exercitat asupra mea o influenţă de multe ori copleşitoare. Chiar şi azi, după scurgerea atâtor ani, aşternând pe hârtie impresiile şi amintirile, mă simt cuprins de un sentiment de nelinişte: voi putea reda oare, în lumina înţelegerii generaţiei de azi, figura acestui mare ostaş, a acestui mare patriot?“
Încredinţaţi nu numai de această mărturisire, ci şi de alte zeci de file care au fost închinate celui mai priceput comandant pe care l-a avut Armata Română în timpul Primului Război Mondial, afirmăm că Eremia Grigorescu s-a impus încă din tinereţe datorită puterii de muncă extraordinare, caracterului integru şi intransigent, culturii generale uimitoare şi minţii sclipitoare. De-a lungul vieţii sale, orice activitate o raporta nu la binele său, ci al întregului popor român.
Sunt numeroase episoade care ilustrează adâncul sentiment de responsabilitate, cu prilejul fiecărei funcţii pe care a deţinut-o, precum însărcinarea primirii fulmicotonului (exploziv puternic) de la austrieci. În momentul sosirii în fabrica austriacă, Eremia Grigorescu nu a fost un simplu curier, ci şi-a pus halatul şi a executat el însuşi toate probele chimice şi fizice cerute de caietul de sarcini, pentru a concluziona dacă fulmicotonul întruneşte toate condiţiile. Rezultatele au fost negative şi astfel a refuzat transportul, revenind în ţară ca să raporteze ministrului de război Dimitrie A. Sturdza pericolul la care se expuneau soldaţii români în cazul folosirii acestui material explozibil. Contrar aşteptărilor, ministrul de război i-a reproşat că nu cunoaşte diplomaţia şi că trebuia să primească fulmicotonul. Patriotul Eremia i-a răspuns că el a învăţat matematicile şi că nu cunoaşte decât calea cifrelor, fapt pentru care a fost degrevat de misiune şi trimis altcineva ca să aducă în ţară materialul explozibil greşit fabricat.
„Pe aici nu se trece!“
Adâncul simţ al responsabilităţii, pregătirea militară temeinică şi dragostea de ţară l-au propulsat în ierarhia Armatei Române, în ciuda piedicilor puse de unii dintre mai-marii săi. Primul Război Mondial l-a găsit în fruntea Diviziei 15, împreună cu care a luptat pentru oprirea înaintării diviziilor germano-turco-bulgare, ce obţinuseră victoria de la Turtucaia.
În faţa inamicului, superior numeric, a morţii, a dotării slabe în armament, dar şi a laşităţii unor unităţi ruseşti, care părăseau câmpul de luptă, lăsând numeroase breşe în linia defensivă română, soldaţii şi ofiţerii români erau cu adevărat înspăimântaţi şi lipsiţi de încredere. Generalul Eremia Grigorescu s-a remarcat tocmai pentru că ştia să suplinească inferioritatea numerică cu superioritatea morală, pe care reuşea să o obţină de la soldaţii săi, convinşi că, executându-i ordinele, nu vor da greş. Pentru actele de bravură purtate în luptele din Dobrogea, Eremia Grigorescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III-a, fiind primul general român care a primit această distincţie.
Victoriile repurtate de Eremia Grigorescu au determinat chemarea lui pe frontul de la Oituz. Dacă inamicul izbutea să pătrundă şi să ajungă la calea ferată de la Mărăşeşti, se împiedica retragerea armatei române din Muntenia şi astfel toată ţara ar fi devenit o pradă foarte uşoară. Din cauza focurilor grele ale artileriei inamice, rarefiatele trupe româneşti erau nevoite să se retragă foarte mult, precum a cerut comandantul regimentului 65: „Tunurile ne bat chiar în vale unde suntem. Am rămas cu 20 de oameni, restul morţi şi răniţi. Pădurea s-a aprins din două părţi. Ne înăbuşe fumul. Este infern. Nu mai avem putere nervoasă de a rezista. Rog ordonaţi retragerea“. În aceste momente grele, generalul Grigorescu a rostit înălţătoarele şi emoţionantele cuvinte: „Pe aici nu se trece!“, ceea ce s-a adeverit.
„Faceţi din piepturile voastre scutul de apărare a ţării, scut de care inamicul să se prăbuşească, să se sfărâme. Gândiţi-vă la gloria străbună, când strămoşii apărau ţara cu măciuca, dar n-au îngăduit să o calce duşmanul şi v-au lăsat-o vouă moştenire. Ei erau puţini la număr, dar mari şi năprasnici în luptă. Voi apăraţi ţara cu arma şi tunul. Arătaţi-vă demni de ei!“
„Românu-n veci nu moare!“
Punctul culminant al gloriei ilustrului general Eremia Grigorescu a fost victoria de la Mărăşeşti, împotriva marelui spărgător de fronturi - mareşalul Mackensen, unde, de asemenea, generalul Grigorescu a rostit cuvintele: „Nici pe aici nu se trece!“, iar eroicii ostaşi români cântau în tranşee: „Foaie verde meri domneşti/ Lupte ca la Mărăşeşti/ Pământul n-a mai văzut/ Şi nici nemţii n-au avut/ C-aşa iad de foc şi fum/ N-a fost decât la Verdun“.
Cu adevărat „n-a fost decât la Verdun“, pentru că pe frontul românesc Paul von Hindenburg, şeful Statului-Major german, a trimis artileria şi divizia de la Verdun, România devenind un „paratrăsnet imens care a atras asupra sa tot uraganul care sufla din toate părţile orizontului“. Aceasta s-a întâmplat pentru că guvernele aliate cauzei noastre, adică cel rus, italian, francez şi britanic, nu trecuseră la ofensivă, ci doar la însărcinări reciproce şi organizări de conferinţe de război, dând posibilitatea armatelor inamice să îşi concentreze toate forţele împotriva României.
Din aceste prea puţine relatări ale evenimentelor Primului Război Mondial se conturează însemnătatea marelui român Eremia Grigorescu, dar şi a victoriilor militare obţinute de curajosul şi vizionarul general, nu numai pentru poporul român, cât şi pentru întreaga omenire. Datorită jertfei unor asemenea români s-au înfăptuit măreţe idealuri ale străbunilor noştri, precum libertatea, demnitatea şi unitatea neamului românesc.
Rămăşiţele „Eroului de la Mărăşeşti“, răpus de o gripă infecţioasă la 21 iulie 1919, la doar 56 de ani, au fost depuse în sarcofagul din incinta Mausoleului de la Mărăşeşti, alături de osemintele altor bravi ostaşi ai săi, depuse în criptele din jur, pentru a-i aminti trecătorului că toate pier, în afară de faptele bune. „Să ne trăieşti, viteze, spre-a neamului mândrie/ Tu ce-ai adus la viaţă străbuna vitejie/ Şi-ai reînscris cu aur bătrâna zicătoare/ Că-n cartea omenirii: Românu-n veci nu moare!“, aşa cum scrie Aurel A. Bobescu în Marşul Armatei I.
