Geții nemuritori și martiriul Sfântului Sava

Sfântul Sava Gotul „era drept în credință, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, vorbind tuturor în chip pașnic despre adevăr, (...) era cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie”. Chipul său este unul iconic, în care se întrevăd întipărite chipul lui Hristos și strălucirea Duhului Sfânt, proprii Împărăției veacului ce va să fie. În cazul martiriului Sfântului Sava, comunitatea locală păgână din Dacia carpatică a avut o atitudine proteguitoare față de creștini, acoperitoare, chiar cu riscul de a se expune unor sancțiuni foarte aspre din partea stăpânirii politice.

În anul 374 Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, trimite două scrisori Episcopului Bretanion din Tomis (Constanța), în care își exprimă bucuria pentru primirea „din ținuturile barbarilor, care locuiesc la nordul Dunării” a moaștelor Sfântului Sava Gotul (scrisorile 164 și 165 din Cores­pondența arhiepiscopului, publicate în traducere, în „Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri”, partea a treia, colecția PSB, nr. 12). Sfântul Vasile scria: „(...) înțelegând bogăția harului pe care Duhul Sfânt ni l-a dat, am avut impresia că ne-am afla în vremurile vechi când înfloreau Bisericile lui Dumnezeu, fiindcă erau înrădăcinate în credință, în unire și în dragoste (...) atât de desăvârșit, încât formau un singur trup” (Epistola 364, p. 356, în colecția citată).

„Dragostea dintre oameni s-a răcit”

Scrisoarea Bisericii din Goția către Biserica din Capadocia cu privire la martiriul Sfântului Sava cuprinde mărturii importante cu privire la răspândirea creștinis­mului în Dacia carpatică, la populația daco-romană, dar și cu privire la valorile morale și religioase ale comunității în care are loc martiriul Sfântului Sava Gotul, pe care l-a suferit în data de 12 aprilie, 372, fiind înecat în râul Buzău din porunca lui Atharid, conducătorul goților din aceste ținuturi. Vremurile în care a avut loc martiriul Sfântului Sava Gotul erau ostile Bisericii universale, sub aspecte diferite, atât în Dacia carpatică, cât și în Imperiul Roman de Răsărit. Referindu-se la urmările grele ale ereziei ariene pentru Biserica din Răsărit, Sfântul Vasile scrie cu durere: „Vrei să știi cum stau astăzi lucrurile? Dragostea dintre oameni s-a răcit, învățătura părinților se pustiește, alunecările de la credință sunt dese, gurile dreptcredincioșilor au fost reduse la tăcere, creștinii alungați de prin biserici ridică afară, în câmp, mâinile către Mântuitorul din cer. Și cu toate că chinurile sunt grele, nicăieri nu mai sunt mucenici, pentru că cei ce ne năpăstuiesc poartă același nume cu noi” (Epistola 164, în colecția citată, p. 357).

La rândul lor goții, ocupantul politic al acestor ținuturi, îi persecutau pe creștini deoarece, pe de o parte, aceștia nu împărtășeau aceeași credință, datini și obiceiuri religioase cu ei, iar pe de altă parte din rațiuni politice. Aflându-se în vecinătatea Imperiului Roman creștin, Romania orientală, goții îi suspectau permanent pe creștinii din spațiul Daciei carpatice că ar fi „oamenii romanilor” și că ar servi interesele acelora.

Drept în credință

Din scrisoarea Bisericii din Go­thia către Biserica din Capadocia aflăm că Sfântul Sava era got de neam, trăia în Gothia, era creștin din copilărie, „era drept în credință, cucernic, gata spre toată ascultarea cea în dreptate, blând, simplu la cuvânt, vorbind tuturor în chip pașnic despre adevăr, nesemețindu-se, ci purtându-se cum se cuvine celor smeriți, liniștit și nu grăbit la cuvânt și foarte râvnitor spre tot lucrul bun. Cânta psalmi în biserică, era cumpătat, în toate înfrânat, trăind în feciorie, postind după rânduială, stăruind în rugăciuni cu smerenie, el împlinea datoriile sale având o credință cu totul curată, care lucrează prin dragoste, încât nimic nu-l oprea să îndrăznească a vorbi totdeauna cu Domnul” (Martiriul Sfântului Sava Gotul, II, 1-2 în Actele martirice, PSB, nr. 11). Chipul Sfântului Sava este unul iconic, în care se întrevede întipărit chipul lui Hristos și strălucirea Duhului Sfânt, proprie Împărăției veacului ce va să fie.

Datorită credinței lor, dar și modului nou de viață și inaccesibil celor din afara Bisericii, creștinii au fost considerați, atât de puterea politică, cât și de cetățenii Imperiului Roman, dușmani ai statului, atei și corupători ai bunelor moravuri din societate. Apologeții creștini din secolele doi-trei au învestit mult efort, curaj și stăruință pentru a convinge autoritățile imperiului că aceste acuzații nu au alt suport decât ignoranța, prejudecățile și răutatea. Locuitorii cetăților din imperiu în care aveau loc persecuțiile contra creștinilor, fanatizați și orbiți de ură și întunecați de ignoranță, se comportau față de creștini ca „față de dușmani și de războinici”, considerându-i atei; ei strigau „la moarte cu ateii”, iar văzând curajul și statornicia martirilor în credință, aceia cereau să fie pedepsiți cu bice (Sf. Perpetua și Felicitas), ori să fie dați animalelor sălbatice înfometate (Sfântul Policarp).

În cazul martiriului Sfântului Sava, comunitatea locală păgână din Dacia carpatică are o atitudine pe care nu am mai întâlnit-o în alte părți din vastul Imperiu Roman. E o atitudine proteguitoare a localnicilor față de creștini, acoperitoare, chiar cu riscul de a se expune unor sancțiuni foarte aspre din partea stăpânirii politice. Faptul că au refuzat să devină instrumente în mâinile celor ce dețineau puterea nelimitată nu poate fi explicat prin rațiuni istorice, politice sau sociale, ci numai prin credința curată și morala înaltă pe care o aveau locuitorii Daciei, asumate într-un mod existențial. În timpul primei persecuții, „când conducătorii din Gothia au început să se pornească împotriva creștinilor, unii păgâni din satul în care locuia Sava au hotărât să ofere creștinilor să mănânce în public, în fața persecutorilor, carne nejertfită în loc de carne adusă jertfă idolilor spre a-i feri pe aceștia neîntinați și spre a-i feri de răutatea prigonitorilor” (Idem, III, 1, p. 320).

Comportamentul proteguitor al locuitorilor păgâni ai acestui sat este întrecut însă de fermitatea și curajul martirului, care pune fidelitatea față de Hristos mai presus de orice altceva, chiar și față de viața sa. Nu numai că Sfântul Sava n-a mâncat din mâncărurile nejertfite idolilor, ci, mergând în mijlocul lor, a mărturisit înaintea tuturor, zicând: „Dacă cineva va mânca din cărnurile acelea, acela nu poate să fie creștin și i-a oprit pe toți să nu cadă” (Ibidem, III, 2, p. 320). În fața acestei situații fără echivoc, sătenii „au născocit o altă cale, așa că l-au alungat din sat” în păduri și astfel i-au salvat viața, iar după un timp oarecare (după ce a trecut persecuția) i-au îngăduit să se întoarcă în sat” (Ibidem, p. 320).

„Pentru mine să nu jure nimeni”

Competiția în urcușul pe scara anevoioasă a raiului între comunitatea sătească dacică și Sfântul Sava nu se oprește aici. În martiriul Sfântului Sava se consemnează că „pornindu-se din nou persecuția, după obiceiul care era la goți, unii dintre păgâni, din satul amintit mai înainte, aducând jertfe se pregăteau să jure în fața persecutorului că în satul lor nu se află nici un creștin, dar Sava îndrăznind din nou și mergând în mijlocul adunării a zis: Pentru mine să nu jure nimeni, eu sunt creștin. Atunci, de față fiind persecutorul, sătenii ascunzând pe ai lor au jurat că în satul lor nu se află creștini, fără numai unul” (Ibidem, III, 3-4, p. 320). Acum virtuților morale propriii obștii sătești li se asociază judecata dreaptă și matură a dregătorului politic, care întrece în măsurile înțelepciunii pe judecătorii veacurilor ce au urmat și mai cu seamă pe cei din secolul al XX-lea. „Auzind conducătorul acestea a poruncit să fie înfățișat Sava. Iar când s-a înfățișat acela a întrebat pe cei de față dacă are vreo avere. Iar ei răspunzând că nu are nimic decât îmbrăcămintea, conducătorul a zis: Un astfel de om nu poate nici să fie de folos obștii, dar nici să o vatăme și zicând acestea a poruncit să-l scoată afară” (Idem, III, 5, p. 321).

„Eu văd ceea ce voi nu puteți vedea”

În cea de-a treia „mare persecuție” împotriva creștinilor, Sfântul Sava a fost arestat în a treia zi de Paști împreună cu preotul locului, Sansalas, din porunca conducătorului păgân got Atharid și a fost supus la torturi aspre: i-au întins mâinile până la capătul unei osii, iar picioarele pe altă osie și astfel i-au întins trupul; l-au purtat noaptea gol și desculț prin văi împădurite și arse de curând, lovindu-l și biciuindu-l; l-au atârnat cu mâinile legate de o grindă și în fine au aruncat un drug de fier în pieptul lui. După toate aceste munci, sfântul rămânând nevătămat, la urmă l-au condamnat la moarte prin înecare în apele râului Buzău.

Ultima mărturie a bunei așezări sufletești a locuitorilor daci din satul Sfântul Sava este și cea mai frumoasă. „Iar când a fost dus la malul râului, cei ce-l țineau au zis între ei: haideți să eliberăm pe acest nevinovat, căci de unde va putea ști aceasta Atharid? Dar fericitul Sava auzind a zis către ei: De ce vorbiți deșertăciuni și nu împliniți ceea ce vi s-a poruncit? Eu văd ceea ce voi nu puteți vedea. Iată, de față stau în slavă cei ce au venit să mă primească (îngerii). Atunci cei ce-l conduceau au coborât în apă pe cel ce mulțumea și preamărea pe Dumnezeu... și săvârșindu-se astfel prin lemn și apă el a păstrat curat semnul mântuirii, fiind de 38 de ani”(Ibidem, VII, 5-6, p. 32).

Cei mai cinstiți dintre traci

În relatarea matiriului Sfântului Sava, credința și morala daco-romanilor se situează foarte sus. Sunt întrecute doar de jertfa martirului. Cele relatate în Martiriul Sfântului Savaconfirmă cele spuse de scriitorii antici despre daci cu multe veacuri înainte. Literatura antică a păstrat un întreg șir de mărturii foarte onorabile despre daci. În primul rând e vorba de credința în nemurirea sufletului, care îi distinge atât de ceilalți traci, cât și de greci, iar în al doilea rând e vorba de o așezare și cumințenie a vieții lor sociale și politice, prezente în toate momentele istoriei lor. De la istoricul Herodot avem informația că geții „cei mai viteji și cei mai cinstiți dintre traci... nu cred că mor, ci că cel pierit merge la zeul Zalmoxis”(IV, 94). Strabo, preluând informația de la Poseidonius din Apameia, face mențiune de anumite reguli de abstinență alimentară (asceză) învățate de daci de la Zalmoxis: „Se feresc din cucernicie să mănânce vietăți” și „sunt cinstitori ai zeilor”, iar Iordanes, urmând lui Dio Chrisostomus, face mențiune de Legile ospitalității învățate de daci de la Zalmoxis și numite „Belagines”.

La începutul secolului al IV-lea creștin, scriitorul bisericesc Lactanțiu (250-325), în lucrarea „Despre moartea persecutorilor”,ne transmite informația că mama cezarului Maximianus Galerius (293-305), pe nume Romula, era din Dacia, „de dincolo de Dunăre” și a ajuns în Imperiul Roman „trecând fluviul după ce carpii au năvălit în Noua Dacie” . În capitolul 11, completând portretul Romulei, Lactanțiu scrie că ea era adoratoare a zeilor munților și foarte evlavioasă, oferea în fiecare zi agape în cinstea zeilor și dădea de mâncare compatrioților ei.

Aceste informații consemnate de istorici pe o perioadă de mai multe secole se confirmă și se susțin reciproc și, la rândul lor, sunt susținute de ușurința, timpul scurt și modul organic în care populația daco-romană a primit Evanghelia și s-a încreștinat.

Virtuțile locuitorilor Daciei carpatice presupun negreșit o morală înaltă, dar totuși în limitele revelației naturale, în timp ce Sfântul Sava realizează treapta cea mai înaltă a sfințeniei prin martiriu, în nehotărnicia harului lui Hristos și al Duhului Sfânt în Biserică, adică desăvârșirea cea peste fire. Credem că nu greșim dacă afirmăm că Logosul divin a fost cunoscut după rațiunile sale prezente în lume ca lege naturală, în religia și spiritualitatea dacilor, iar Logosul Întrupat a fost experiat existențial de creștinii daco-romani în Biserică, trupul viu și dătător de viață al lui Hristos, căruia îi aparține și Sfântul Sava martirul. „Martiriul Sfântului Sava” se încheie cu acest îndemn la trezvie și lucrare evanghelică misionară:„Întruniți-vă așadar în adunare duhovnicească, în ziua în care luptătorul a primit cununa (mucenicia), să vestiți și fraților de dincolo (Imperiul Roman) ca în toată Biserica universală și apostolică să se facă bucurie slăvind pe Domnul, Cel ce face alegerea servilor săi”(cap. VIII, 3, p. 324).