În Sankt Petersburg, frumosul oraş fondat de ţarul Petru I, au văzut lumina zilei mulţi scriitori de valoare ai Rusiei. Printre aceştia s-a numărat şi Dmitri Merejkovski, unul dintre fondatorii mişcării literare moderniste. Merejkovski a iubit Evanghelia mai mult decât orice carte. Discutând importanţa ei fundamentală, spunea: „Pentru cine va deschide Evanghelia, toate celelalte cărţi se vor închide; cine va începe să se gândească la ea va înlătura din minte orice alt gând şi nu va pierde nimic, deoarece în Evanghelie toate gândurile îşi află şi începutul, şi sfârşitul“.
La 2 august 1865, familia Merejkovski întâmpina cu bucurie naşterea celui de-al şaselea băiat, Dmitri. Tatăl scriitorului era un funcţionar important, care avea acces la curtea imperială. În ciuda familiei numeroase pe care o avea, problemele financiare nu au fost prezente prea des. Copiii au beneficiat de posibilitatea unor studii temeinice. Tânărul Dmitri nu a fost singurul care s-a remarcat în perioada studiilor. Fraţii săi au obţinut la rândul lor rezultate merituoase. Dmitri a ales să studieze istoria şi filosofia la faimoasa Universitate din Sankt Petersburg. În timpul facultăţii şi-a desăvârşit cunoaşterea mai multor limbi străine. Devine încă de atunci unul dintre cei mai proeminenţi poligloţi. Îşi încheie studiile universitare cu un doctorat asupra lucrării şi influenţei scriitorului francez Michel de Montaigne.
Capacitatea uimitoare de a învăţa o limbă străină s-a transferat, după terminarea universităţii, asupra scrisului. Polivalenţa lingvistică se transformă în polivalenţă literară. Încă din facultate publică poezii în diverse reviste. Este privit drept un urmaş al scriitorului Semion Nadson. La scurtă vreme de la moartea acestuia, Merejkovski produce o ruptură literară. Se detaşează total de influenţa lui Nadson şi publică poezii simboliste. Tot el semnează manifestul poeziei simboliste ruse. Îşi începe totodată cariera de critic literar. Scriitorii simbolişti reprezintă pentru Merejkovski locuitorii a două lumi: cea carnală şi cea spirituală. Ceea ce a fost respins încă de la început în simbolism au fost concepţiile de naturalism şi realism. Simbolismul era considerat o însetare după spiritualitate. Materialismul scrierilor din acea vreme îl irită pe Merejkovski, iar el decide că spiritualul trebuie să contrabalanseze acest curent. De aceea, publică o trilogie intitulată „Hristos şi Antihrist“, în care prezintă tensiunea dintre trup şi duh în lumea modernă. Totodată, traduce operele unor scriitori importanţi: Flaubert, Ibsen, Miguel de Cervantes.
Revoluţionarul ortodox
În luna mai a anului 1888, Dmitri o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Zinaida Gippius. Zinaida va avea o influenţă considerabilă în viaţa soţului său. La 19 ani publica poezii şi îl ajuta pe Merejkovski la proiectele importante. Era o femeie inteligentă, dar, din nefericire nu era prea apropiată de Biserică. Se cunoaşte faptul că avea prieteni din secta hlâştilor. Aceştia proliferau un neopăgânism şi nu recunoşteau aproape nimic din propovăduirea Bisericii Ortodoxe. Zinaida a cochetat cu ambele lumi, motiv pentru care Merejkovski a suferit o oarecare influenţă din partea soţiei, dar nu s-a despărţit de Biserică niciodată. Cea mai puternică înrâurire pe care Zinaida a avut-o asupra lui a fost în privinţa factorului politic. Cuplul a sprijinit revoluţia agrară împotriva ţarului Nicolae al II-lea, începută în 1905. Au fost siliţi, în cele din urmă, să plece din ţară şi să se stabilească în Franţa pentru doi ani. Începând cu 1907 se reîntorc în Rusia. Peste 11 ani, odată cu revoluţia bolşevică, sunt siliţi să se retragă în Polonia. După atacul nereuşit al Rusiei împotriva Poloniei, petrecut în 1920, hotărăsc să plece iarăşi în Franţa. Nu se vor mai întoarce niciodată în Rusia. Pe 9 decembrie 1941, Dmitri Merejkovski moare la Paris, la vârsta de 76 de ani.
Cercul intelectualilor „Căutătorii de Dumnezeu“
Între 1901 şi 1903, Dmitri Merejkovski a creat un cerc de discuţii privind relaţia omului cu Dumnezeu. Aici erau invitaţi mulţi intelectuali ruşi ai vremii. S-au denumit „Căutătorii de Dumnezeu“. Merejkovski dorea să afle cum au loc experienţele duhovniceşti. Dialogurile au fost centrate apoi pe interferenţa dintre intelectualitate şi slujitorii Bisericii. Lucrul a funcţionat pentru o perioadă de doi ani, timp în care Merejkovski a făcut numeroase vizite în diverse provincii ale Rusiei, căutând duhovnici faimoşi şi încercând să discute cu ei. Singurul lucru greşit a fost că nu s-a oprit aici. A căutat cu orice preţ să afle şi părerea sectelor. Prin urmare, a decis să se întâlnească şi cu lideri ai diverselor facţiuni desprinse din Ortodoxie. În acest moment Biserica Ortodoxă Rusă a luat măsuri împotriva cercului de dialog. Acesta a fost interzis în aprilie 1903 sub ameninţarea excomunicării tuturor celor care vor continua această operaţiune. Dacă Merejkovski s-ar fi limitat la un dialog dintre intelectualitate şi slujitorii ortodocşi, lucrurile nu ar fi luat o asemenea turnură. Greşeala a fost agravată de faptul că aceste dialoguri erau publicate într-o revistă finanţată de membrii cercului. În momentul în care au apărut părerile sectelor despre credinţă, revista a fost suprimată, iar odată cu ea şi cercul de dialog.
Dragostea faţă de lume
Merejkovski nu a înţeles întru totul corect decizia organelor ecleziastice. Unele lucruri spuse atunci l-au jignit profund. Scopul său nu era să critice dogmele sau să atace ierarhia Bisericii, ci să ajute pe cât posibil lumea. Merejkovski declara mai târziu: „Nu sunt nebun şi poate nici chiar atât de prost pe cât se pare. Înţeleg foarte bine că astăzi pământul se scufundă sub picioarele celui ce vorbeşte ca mine, dacă nu se ţine cu tărie pe această Piatră despre care s-a spus că «Porţile iadului nu o vor învinge». Şi totuşi nu pe ea stau, sau cel puţin nu întotdeauna, mai cobor uneori. Din ce motiv şi în ce scop, voi explica mai târziu. Acum voi spune doar un singur lucru: pentru cei ce stăruie pe această Piatră nu are nici o importanţă dacă pământul se scufundă şi lumea piere - «Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta». Aşa se interpretează ceea ce s-a spus despre Piatră. Însă nu aşa înţeleg eu - pierderea lumii nu îmi este indiferentă. Ştiu că nu există altă Piatră, şi cine se bizuie pe ea va fi mântuit - însă mai ştiu că cei asemenea mie nu se vor mântui până când nu vor salva, odată cu ei, lumea ce piere“ („Iisus necunoscut“, vol. I). Merejkovski simţea că este responsabilitatea sa să încerce cu orice preţ să propovăduiască. Gestul său era unul lăudabil, deşi nu a reuşit întotdeauna să arate acest lucru. Greşelile pot fi puse pe seama soţiei sale, Zinaida, care nu a putut să înţeleagă de ce există doar o cale spre Adevăr, şi anume: păzirea poruncilor Evangheliei.
Păzirea cuvintelor Evangheliei - cale spre Hristos
Merejkovski a iubit Evanghelia mai mult decât orice carte. Discutând importanţa ei fundamentală, spunea: „Pentru cine va deschide Evanghelia, toate celelalte cărţi se vor închide; cine va începe să se gândească la ea va înlătura din minte orice alt gând - şi nu va pierde nimic, deoarece în Evanghelie toate gândurile îşi află şi începutul, şi sfârşitul“. Pentru Merejkovski, Evanghelia este cartea în care se află ascunse toate răspunsurile la întrebările existenţiale ale omului. Singurul lucru pe care cineva trebuie să îl facă este să nu o trateze cu indiferenţă şi obişnuinţă. „Iată, sunt două mii de ani de când oamenii dorm pe un cuţit ascuns sub perna lor - obişnuinţa. Însă numele Domnului este Adevărul, şi nu obişnuinţa. Vălul ce ne acoperă privirea atunci când citim Evanghelia este absenţa uimirii, obişnuinţa. Oamenii nu se detaşează destul de Evanghelie, nu o lasă să acţioneze asupra lor, ca şi cum ar citi-o pentru întâia dată; ei caută răspunsuri noi la întrebări vechi; scot un ţânţar şi înghit o cămilă. Să o citim a mia oară ca şi când ar fi prima dată, să ne eliberăm ochiul de „vălul obişnuinţei“, să vedem pe neaşteptate şi să rămânem muţi de uimire - iată ce trebuie făcut pentru a citi Evanghelia aşa cum se cuvine“ („Iisus necunoscut“, vol. I).
Hristos şi Antihrist
Merejkovski a fost preocupat de momentul venirii Antihristului. A analizat în amănunt care urmau să fie semnele pregătitoare. Lucrul cel mai important pe care l-a realizat a fost o opoziţie antitetică între Mântuitor şi Antihrist. „Cine îi iubeşte mai mult pe oameni? - Hristos, care salvează câţiva prin credinţa liberă, sau Antihrist, care salvează întreaga omenire prin credinţa servilă? (...) Libertatea falsă, libertatea împotriva lui Hristos, nu-i decât revolta unor sclavi, un pod aruncat de diavolul măruntei sclavii rebele de astăzi spre viitoarea şi suprema robie a lui Antihrist.“ Deosebirea fundamentală între Hristos şi Antihrist se petrece la nivel personal. Antihrist robeşte mulţimea, Hristos mântuieşte fiecare persoană în parte. Aici este biruinţa iubirii. „Iată lucrul cel mai necunoscut în El, Cel Necunoscut: atitudinea personală a Omului Iisus faţă de om, faţă de personalitate - înaintea atitudinii mele faţă de El, a Lui faţă de mine; iată minunea minunilor, iată ceea ce, dintre toate cărţile omeneşti, aceste focuri pământeşti, distinge acest fulger ceresc, Evanghelia.“
