Importanţa Bisericii în reglementarea adopţiei în Ţările Române

Naşterea poporului român s-a consolidat odată cu apariţia religiei creştine pe aceste meleaguri, aceasta fiind de origine apostolică. Datorită acestui fapt, poporul român este un popor profund religios, conferind autorităţii bisericeşti o importanţă deosebită în aplicarea normelor şi a sancţiunilor legislative, în special în primele secole după Hristos şi în timpul renumiţilor domnitori români Matei Basarab, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vasile Lupu etc.

O situaţie clară despre cum a apărut adopţia de copii în România nu avem, însă putem presupune că ea era în uz în Muntenia şi Moldova încă din vremuri îndepărtate, deoarece dreptul românesc tradiţional este o icoană fidelă a dreptului roman din timpul lui Iustinian.

Cele mai vechi documente de legislaţie din România sunt pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Vorbind despre adopţie, Pravila lui Matei Basarab din 1652, capitolul 195, aminteşte: „Fecioria de suflet o fac unii, căci nu nasc copii sau zic mulţi nasc şi mor fără cuconi şi de ciuda lor mişeii părinţi iau cuconi străini să şi-i facă lor feciori sufleteşti cu sfintele molitve, şi le sunt aceia ca şi feciorii care i-au născut trupeşte şi întru rudenie şi întru moştenire şi întru spiţe… într’altă vreme făcea feciori de suflet, fără motive, iar în ziua de azi, când vrea cineva să ia feciori de suflet, el îi ia cu sfintele molitve şi cu sfintele slujbe, şi sunt aceia care iau feciorul întru tocmeala părinţilor, iar feciorul se face adevărat fecior lor, care l-au luat ca şi cum l-ar fi născut trupeşte“.

Observăm că adopţia era considerată ca fiind încheiată doar după citirea sfintelor „molitve“, prin urmare, ultimul cuvânt îl avea de spus Biserica. Caracterul religios al adopţiei, în Pravila lui Matei Basarab, este susţinut de anumite prohibiţiuni de la căsătorie, valabile, în mod normal, doar la rudele de sânge: „Drept aceea, de va avea neştine fecior trupesc sau sufletesc, nu pot să se împreune întru nuntă până la a opta spiţa“.

Elementul religios făcea parte integrantă din legiuirile româneşti vechi, predominându-le, de aceea Biserica intervenea la contractul de adopţie, imitând natura, creând raporturi părinteşti între două persoane străine. Dispoziţiile române din domeniul adopţiei au fost reprezentate într-o măsură mai mare în Codurile Calimach şi Caragea.

Codicele Calimach

Codicele Calimach păstrează Dispoziţiile referitoare la înfială. Le găsim în partea I, capitolul al III-lea, art. 235-252. Se punea accent foarte mare pe rudenia după duh, care izvorăşte din Sfântul Botez, dispoziţie izvorâtă din dreptul canonic, care exista şi în alte ţări (de exemplu, Spania, Rusia etc.). Canonul 53 al Sinodului al VI-lea Ecumenic zice: „Mai mare este rudenia după duh decât după trup“. Această dispoziţie a fost împrumutată şi de Codul Civil din 1864, consemnată în art. 145.

Adopţia era considerată validă doar după citirea sfintelor molitve, astfel înfietorii primeau treapta de părinţi, iar înfiaţii treapta de fii, păstrându-se între ei înrudirea. Prin urmare, persoana care înfiază se numeşte tată înfietor sau mamă înfiitoare, iar persoanei care a fost luată în loc de fiu i se zice înfiitul sau înfiita.

Conform Codicelui Calimach, înfiala nu era permisă celor care aveau viaţă monahică (călugărilor) - art. 235. Era necesar ca înfietorul să fie cu 18 ani mai mare decât înfiitul. Copiii înfiitului erau consideraţi nepoţii înfiitorului. Se permitea înfierea nepoţilor sau a nepoatelor. Dacă înfiitul nu e-ra vârstnic, se cerea consimţământul tatălui. Dacă acesta nu exista, consimţământul mamei nu era de ajuns, fiind nevoie şi de consimţământul epitropului. Pentru vârstnici se cerea consimţământul tatălui lor natural. Când era vorba a se adopta copii săraci, se cerea ca înfiala să fie examinată de o comisie epitropală, a cărui scop era să cerceteze dacă înfiala era în folosul acelor copii. Înfiitul lua numele înfiitorului, dar păstra şi numele familiei sale. Efectul era că cei înfiaţi dobândeau aceleaşi drepturi ca şi copii legitimi. Drepturile ce le avea înfiitul faţă de înfiitor se puteau reglementa printr-un contract. După desfacerea înfielii, înfiitul se întorcea iarăşi în familia sa naturală.

Modul în care se dădea consimţământul pentru înfiere nu-l găsim în acest cod. Existau impedimente la căsătorie care rezultau din înfiala legal făcută, spre exemplu între înfiitor cu înfiata sa şi descendenţii săi; între înfietor cu fosta soţie a înfiatului sau cu fiica sau nepoata sa etc.

Art. 955 ne vorbeşte despre succesiune, adică dreptul la moştenire a înfiitului şi a înfiitorului: „Înfietorii părinţi nu moştenesc pe ai lor înfiiţi, şi pe ei îi moştenesc părinţii lor cei trupeşti, cum şi celelalte rudenii ale lor de sânge“.

În ce priveşte nulitatea înfielii, exista o lacună legislativă, o scăpare din vedere a acestui punct. Era permisă, conform acestui cod, desfacerea înfielii cu consimţământul tatălui natural al copilului, iar după caz, a epitropului sau a stăpânirii. Legislaţia din Moldova avea un caracter predominant religios, întâlnit, după cum am observat, şi în Codul Calimach. Prin urmare, art. 250 al acestui codice suna astfel: „Înfiala se desface numai politiceşte, nu şi bisericeşte“, astfel impedimentele la căsătorie rămâneau şi după desfacerea ei.

Codul Caragea

În Codul Caragea, partea de adopţie este tratată în partea a VI-a, capitolul V, art. 1-11. Acest cod atribuie adopţiei un caracter cu totul civil, numind-o iotesie, fiind cunoscută şi sub denumirea de „feciorie de suflet“.

În art. 1 al acestui cod ne este prezentat scopul iotesiei; prin urmare, ea era un „dar spre mângâierea celor ce nu au avut copii“. Era permisă iotesia doar persoanelor care nu au avut copii (căsătoriţi, văduvi sau văduve, neînsuraţi) sau care au avut durerea de a-i pierde.

Importanţa acestei dispoziţii este dată de faptul că ea a reglementat vârsta minimă pe care trebuia să o aibă bărbatul sau femeia în momentul când înfiază, adică 25 de ani: „Fac fii de suflet numai mirenii vârstnici şi mirenele nevârstnice“. Preoţii de mir căsătoriţi aveau voie să adopte copii, însă călugării nu.

Vechea dispoziţie din legislaţia lui Iustinian referitoare la faptul că înfietorul trebuie să fie mai mare decât înfiatul este păstrată. Prin urmare, „înfietorul să aibă 18 ani mai mult decât înfiatul“. De asemenea, garantarea moralităţii adopţiei se urmărea prin interzicerea nebunilor, risipitorilor şi a necinstiţilor de a face fii de suflet. Copiii născuţi din robi nu puteau fi înfiaţi, însă copiii născuţi în afara Cununiei puteau fi înfiaţi atunci când înfietorul sau înfietorii nu aveau urmaşi fireşti, după lege. Adoptarea copiilor naturali era admisă şi prin testament.

Referitor la procedura iotesiei, sunt cunoscute două cazuri - atunci când înfiatul era major (art. 7) sau minor (art. 8). În primul caz, înfiatul trebuia să facă o cerere la Domn, şi dacă condiţiile impuse de lege erau îndeplinite atunci, Domnul o putea admite, aceasta făcându-se printr-o hotărâre scrisă. În cel de-al doilea caz, înfietorul împreună cu rudele minorului se prezentau în faţa Justiţiei; dacă condiţiile impuse de lege erau îndeplinite, atunci magistratul o putea acorda. În caz contrar, se putea apela la Domn în timp de 60 de zile.

Referitor la efectele iotesiei, putem afirma că se creau doar raporturi juridice. Capitolul III/XXIII din Codul Caragea aminteşte de drepturile de succesiune, care sunt contrare Codicelui Calimach. Prin urmare, înfiatul succede înfietorului, însă nu poate moşteni rudele înfietorului. Înfietorul avea şi el drept la succesiunea înfiatului în concurenţă cu părinţii lui, dacă trăiesc singuri sau dacă au murit.

Nulitatea iotesiei intervenea atunci când înfietorii o făceau împotriva pravilelor. Spre deosebire de Codicele Calimach, Codul Caragea nu admitea desfacerea adopţiei.

Codul Civil din 1864

Codul Civil din 1864 a fost alcătuit în timpul domniei lui A. I. Cuza. Acest cod este îndeosebi de inspiraţie franceză, însă putem afirma că existau şi anumite dispoziţii împrumutate din legislaţia italiană şi belgiană (Legea din 16 decembrie 1815 privind regimul ipotecar etc.). Acest cod tratează despre adopţie în titlul al VIII-lea, capitolul I, care e împărţit în două secţiuni. Secţiunea I - adopţiunea şi efectele ei, secţiunea a II - formele adopţiunii.

Conform acestui cod, adopţia este un contract solemn, supus ratificării Justiţiei, care, fără a face să iasă adoptatul din familia sa naturală, stabileşte între el şi adoptant raporturi civile de paternitate şi filiaţiune. Adopţiunea capătă un caracter cu totul civil, unde Biserica nu mai are nici o influenţă.

Existau totuşi impedimente de la căsătorie între adoptat, adoptator şi familiile acestora. De exemplu, tatăl adoptiv nu se putea căsători cu adoptata, nici cu fiica acesteia, nici cu femeia fiului său adoptiv etc.

Modificările aduse în acea perioadă procedurii de adopţiune au fost aplicate deoarece aceasta, fiind împrumutată din Codul Civil francez, prezenta o structură complexă şi dificilă. În consecinţă, adeseori iniţiativa de a adopta copii era abandonată de cupluri sau nu erau făcute formele legale de adopţie, astfel încât situaţia copiilor adoptaţi devenea foarte precară. Este de notat faptul că în România practica luării unui copil de suflet s-a întins pe un areal destul de mare.

Observăm că fenomenul adopţiei a fost cunoscut în România din timpuri îndepărtate, existând preocupări din partea legiuitorului în vederea reglementării procedurii adopţiei. Este de notat faptul că Biserica a avut un rol deosebit prin faptul că ea avea ultimul cuvânt de spus. Adopţia se valida doar după citirea rugăciunii de înfiere. Cu timpul, atribuţiile în domeniul adopţiei au trecut total în cadrul organelor laice. Legiuitorul român a avut întotdeauna preocupări pentru îmbunătăţirea legislaţiei în domeniul adopţiei, preocupări ce caracterizează sistemul până în prezent.