„În multe case, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane“

În anul 2008, Arhiepiscopia Sibiului a organizat mai multe manifestări dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei Şaguna. Este o tradiţie ca această mare personalitate a românilor să fie cinstită după cuviinţă, aşa cum a fost şi în 1908, când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea sa, când viitorul academician profesorul preot Ioan Lupaş a scris o monografie despre el.

În anul 2011 au loc alte manifestări dedicate marelui ierarh, mai ales datorită faptului că Sfântul Sinod va lua în discuţie problema canonizării sale. Această hotărâre trebuia să vină mai demult, deoarece am propus încă din 2006 ca Andrei Şaguna să fie trecut în rândul sfinţilor pentru că el, ca om de cultură şi ca ierarh, merită din plin să stea alături de mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, de Antim Ivireanul şi Grigorie Dascălul ai Ţării Româneşti, de Calinic cel Sfânt al Râmnicului, ca şi de marii ierarhi ardeleni luptători pentru Ortodoxie din secolul al XVII-lea Ilie Iorest şi Sava Brancovici.

Viitorul ierarh s-a născut la Mişkolţ, în Ungaria, la 20 decembrie 1808, într-o familie de negustori aromâni. A avut o copilărie zbuciumată din cauză că tatăl a dat faliment, iar arhiepiscopul romano-catolic de Egger, Ştefan Ficher, l-a determinat să treacă la catolicism împreună cu întreaga familie, iar potrivit legilor de atunci, cei trei copii, între care Anastasie, viitorul mitropolit, au fost declaraţi romano-catolici. Dar, tot potrivit legilor de atunci, la vârsta de 18 ani fiecare dintre cei trei copii a declarat că vrea să se întoarcă la credinţa pe care vrednica lor mamă, Anastasia, nu a părăsit-o.

Cu rezultate excepţionale la învăţătură, studiind la Universitatea din Pesta filosofia şi dreptul şi cunoscând mai multe limbi străine, mulţi se aşteptau să înceapă o carieră în lumea laică, însă şi-a îndreptat paşii spre Vârşeţ, unde era o şcoală teologică. La 24 de ani, când a teminat studiile teologice, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea sârbească Hopovo, unde a făcut un an de noviciat, iar la 25 de ani a fost tuns în monahism, pe 12 octombrie 1833, sub numele de Andrei.

Timp de 13 ani a activat în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe, apreciat în mod deosebit de ierarhi, între care şi marele mitropolit Ştefan Stratimirovici de la Karlovitz şi urmaşul său, Ştefan Stancovici, apoi de Iosif Raiacici, care va ajunge, în 1848, patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. A slujit ca asesor consistorial, în termenii de astăzi un consilier eparhial şi, în acelaşi timp, a fost şi administrator sau locţiitor de egumen la mănăstirile Iazac, Besenovo, Hopovo şi Kovil.

A fost hirotonit ierodiacon, ieromonah, apoi hirotesit protosinghel şi arhimandrit, un semn al recunoaşterii vredniciilor sale în cadrul Bisericii Ortodoxe Sârbe.

În 1846, după moartea primului episcop român de la Sibiu, Vasile Moga, mitropolitul ortodox sârb de la Karlovitz, Iosif Raiacici, l-a numit pe arhimandritul Andrei Şaguna vicar general al Episcopiei vacante de la Sibiu. A fost hirotonit arhiereu în Catedrala ortodoxă din Karlovitz, în Duminica Tomii din 1848, de mitropolitul Iosif Raiacici, viitorul patriarh, asistat de doi episcopi sârbi. Făgăduia atunci să-i "trezească" pe românii ardeleni din adâncul lor somn şi să-i ridice spre tot ce este bun şi înălţător.

S-a implicat în mişcarea revoluţionară a românilor

În primii doi ani de activitate, Şaguna şi-a îndreptat atenţia mai mult spre problemele naţiunii. S-a implicat cu toată fiinţa lui în mişcarea revoluţionară a românilor transilvăneni. A fost copreşedinte al Adunării naţionale româneşti de la Blaj, din 3/15 mai, cea care a formulat acel program cu 16 revendicări politico-naţionale, apoi tot Adunarea l-a delegat în fruntea unor intelectuali români ca să ducă la Viena aceste petiţii. Şaguna le-a prezentat împăratului, la Innsbruk şi la Viena, primind asigurări că ele vor fi satisfăcute.

S-a ocupat de organizarea învăţământului ortodox românesc de toate gradele din Transilvania.

A tipărit mai multe manuale şcolare, a cerut profesorilor să scrie manuale, fiecare în specialitatea lui. Şaguna a îndrumat întregul învăţământ românesc. În primul rând, învăţământul primar. Sub îndrumarea lui s-au înfiinţat aproape 800 de şcoli în Arhiepiscopia Sibiului. La data respectivă, arhiepiscopia avea peste 900 de parohii, iar 800 dintre ele aveau şcoli care erau îndrumate de Biserică, nu de autoritatea de stat maghiară. Pentru elevii şcolilor primare, Şaguna a cerut profesorilor Zaharia Boiu şi Ioan Popescu să întocmească manualele necesare de aritmetică, de citire, de istorie, de fizică, de ştiinţele naturii.

Pentru că românii nu aveau biserici şi şcoli şi erau, în mare parte, analfabeţi, Şaguna i-a îndemnat pe preoţi şi pe credincioşi să îşi ridice noi biserici şi clădiri şcolare. Chiar în pastoralele sale insista să se ridice clădiri pentru şcoala confesională.

Prin Biserică şi prin şcoală s-a păstrat limba, s-a păstrat neamul românesc.

Şaguna a înfiinţat mai multe fundaţii la arhiepiscopie din care se acordau burse unor elevi şi studenţi merituoşi. La îndemnul lui, un mare avocat aromân din Budapesta, Emanuil Gojdu, a creat o fundaţie din care să se acorde burse pentru elevi, studenţi, dar şi meseriaşi. S-au acordat peste 5.000 de burse până la Unirea din 1918.

O bogată activitate cărturărească

A înfiinţat tipografia eparhială care există până astăzi. În timpul lui Şaguna s-au tipărit peste 200 de titluri de lucrări. Aici s-a imprimat şi ziarul "Telegraful Român", care apare neîntrerupt de la 3 ianuarie 1883.

Lui Andrei Şaguna i se datorează apariţia Calendarului bisericesc, format carte, care apare sub denumirea de "Îndrumătorul bisericesc", din 1852 până astăzi.

Este autorul unor lucrări de teologie. În primul an de păstorire a tipărit câteva manuale mai vechi, după care a redactat el însuşi "Elementele dreptului canonic", apoi "Compendiul de drept canonic", o lucrare masivă de peste 450 de pagini care va fi tradusă în germană, iar din germană în rusă şi tipărită la Sankt Petersburg. Şaguna se bucura şi de aprecierea teologilor apuseni, de limbă germană, dar şi a teologilor ruşi.

A contribuit din plin la înfiinţarea Astrei, Asociaţia transilvană pentru literatură şi cultura poporului român, în 1861, acum 150 de ani.

Deşi eparhia lui era săracă, a venit în sprijinul multor credincioşi peste care se abăteau fie seceta, fie incendii, fie inundaţii, stăruind pe lângă preoţii parohi să facă diferite colecte pentru sprijinirea acestora şi trimiţând el însuşi bani pentru acei năpăstuiţi ai sorţii.

Era prezent mereu la slujbă la biserica zisă "grecească" din Sibiu, pe locul catedralei de astăzi, ridicată de negustori aromâni din Sibiu. A încercat să ridice o nouă catedrală, dar nu a avut banii necesari, aşa încât gândul lui va fi transpus în faptă de mitropolitul Ioan Meţianu. În schimb, a cumpărat actuala Reşedinţă mitropolitană şi câteva clădiri în Sibiu.

Un deosebit om al rugăciunii

Şaguna era un om al rugăciunii, era mereu prezent la slujbele din modesta sa catedrală, nu numai la Liturghie, ci şi la Utrenie şi la Vecernie, îi urmărea pe studenţii teologi care cântau la strană şi de multe ori îi îndrepta atunci când greşeau. Contemporanii ştiau că era un om al rugăciunii, în fiecare dimineaţă îşi făcea pravila lui călugărească, respecta cu stricteţe toate posturile rânduite de Biserică.

A murit la 16-28 iunie 1873 şi, potrivit dorinţei sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de multe ori, "fără pompă, fără muzică şi fără predică", prohodit de un singur preot, duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din toate părţile Ardealului, au venit trenuri speciale, mai ales de la Braşov. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului.

După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că "astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi". La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.