Italia îi datorează mult din triumful ei în artă

Puțini sunt cei care privind o biserică se interesează de cel care a conceput planurile de construcție. Arhitecții trec întotdeauna în cvasianonimat dacă îi comparăm cu pictorii. O excepție în Italia Renașterii este Donato Bramante. Contemporan cu Leonardo da Vinci, rival al lui Michelangelo și protector al lui Rafael Sanzio, Bramante (pe numele său adevărat Donato di Pascuccio dâAntonio) s-a născut în 1444 la Monte Asdrualdo (azi Fermignano), în vecinătatea orașului Urbino. A apărut într-o familie săracă, dar talentul său la desen l-a determinat pe tată să-l îndrume către pictură. Până la urmă, arhitectura a fost domeniul care l-a făcut celebru.

Sunt puține datele cu privire la perioada copilăriei, adoles­cenței și tinereții celui care mai târziu s-a dovedit atras de arhitectură. Conform unor istorici, reiese că Bramante și-ar fi petrecut primii 30 de ani la curtea lui Federico da Montefeltro, duce de Urbino. Chiar Giorgio Vasari, autor al Vieților pictorilor, sculptorilor și arhitec­ților, povestește că acesta ar fi fost trimis la școală de unul dintre arhitecții ducelui, cunoscut sub numele de Fra Carnevale. Iar Jean Delumeau, în lucrarea sa Civilizația Renașterii, afirmă că Bramante a fost elevul lui Luciano Laurana, arhitectul care și-a pus amprenta asupra palatului ducal. Cu siguranță, la curtea ducelui, cel care avea să devină un nume de referință al Renașterii mature l-a întâlnit pe Francesco di Giorgio Martini, decorator al palatului ducal, sau pe artistul Piero della Francesca, de la care ar fi deprins perspectiva în pictură, sau chiar pe pictorul Giovanni Santi, tatăl celebrului Rafael.

Peregrin în ținutul Lombardiei

În 1472, Bramante părăsește Urbino și începe să colinde prin orășelele din nordul Italiei. În jurul anului 1479, se stabilește la Milano, unde inițial va aduce modificări unor edificii deja construite. Aici, în inima Lombardiei, își manifestă influența clasicismului preluat de la genovezul Leon Battista Alberti și gustul pentru iluzia optică dezvoltat de Andrea Mantegna. Activitatea lui în nordul Italiei este intensă. De la proiectarea Domului din Pavia sau modificarea sacristiei Bisericii Santa Maria presso San Satiro până la schimbarea feței Bisericii Santa Maria delle Grazie, atingând apogeul creației sale milaneze, prin proiectarea Tribunei, atașată planului bazilical ca un corp independent.

Cel care adoptase „stilul nou” a trăit la Milano în aceeași perioadă cu Leonardo da Vinci, iar discuțiile dintre ei despre echilibru și armonie în artă erau frecvente. În cei 20 de ani petrecuți aici, a lucrat în special pentru ducele Ludovic Sforza, zis Maurul. Sub protecția lui, cei doi artiști au conturat renumele acestei metropole.

Cetatea eternă - ultima escală

În 1500, la un an de la căderea lui Ludovic Maurul și ocuparea orașului Milano de către Ludovic al XII-lea al Franței, Bramante se stabilește la Roma. Devine primul arhitect care a reușit să recreeze un edificiu care să conțină toate caracteristicile clasice. Una dintre lucrările sale va fi Claustrum-ul Bisericii Santa Maria della Pace (zidurile curții interioare), finanțată de cardinalul Oliviero Carafa. A urmat Tempietto di San Pietro in Montorio (1502), un mic templu circular, cu un aer auster, splendid edificiu construit în memoria martiriului Sfântului Apostol Petru. Numele celui care a realizat această capodoperă a Renașterii rămâne legat și de extinderea corului Bisericii Santa Maria del Popolo sau de superbele Grădini ale Vaticanului.

Culmea creației sale arhitecturale va sta însă sub semnul Basilicii di San Pietro, cea mai importantă construcție a epocii moderne. Sub pontificatul Papei Iulius al II-lea (1503-1513), Bramante este ales ca principal arhitect al programului de renovatio pentru realizarea planului de reconstrucție al bisericii din Cetatea Vaticanului. Adept al simetriei și armoniei arhitecturale, cu un ochi la ruinele Colosseumului, ce străjuiau în centrul Romei, și cu un altul la planul Panteonului lui Agrippa, Bramante a proiectat o biserică circulară, înconjurată de capele, iar deasupra edificiului, o cupolă. Modelul conceput de el este cunoscut astăzi grație Medaliei omagiale a noii bazilici, atribuită gravorului Caradosso, expusă la British Museum. Planul lui Bramante nu a fost dus la bun sfârșit. Ba chiar a iscat rumori și în interiorul Bisericii Catolice, iar el și-a atras porecla de „Maestro Ruinante” (maestrul care-și distruge, care strică propriile opere). Sarcina încredințată de ambițiosul papă nu a fost ușoară pentru Bramante. Mulți au considerat proiectul o sfidare a vechilor tradiții. Erau necesare fonduri colosale. Chiar dacă în 1506 construcția începuse după planurile sale, la final, aceasta a căpătat amprenta fiecărui arhitect care s-a perindat la coordonarea lucrărilor, pierzându-și inclusiv planul inițial în cruce greacă. Biserica de azi mai păstrează puţin din planul lui Bramante, doar ceea ce ține de grandoarea proporțiilor.

După moartea Papei Iulius al II-lea în 1513 și a arhitectului său un an mai târziu, la coordonarea lucrărilor s-a succedat și Rafael Sanzio. Dar cel care va participa alături de alții la desăvârșirea bazilicii, mai precis, la proiectarea cupolei, va fi Michelangelo, rivalul lui Bramante și artistul care i-a refuzat Papei Paul al III-lea plata pentru această ultimă operă a sa.

Ocrotitorul lui Rafael

Când tânărul Rafael a descins la Roma în 1508, Donato Bramante l-a luat sub aripa lui. Ba mai mult, l-a recomandat Papei Iulius al II-lea. Astfel, strălucitul artist sosit din Urbino va fi desemnat de papă să decoreze camerele din Palatul Vaticanului. Drept recunoștință, în impresionanta frescă numită „Școala din Atena”, Rafael îl înfățișează și pe protectorul său, alături de iluștri filozofi ai Antichității, portretizându-l în chipul matematicianului Euclid.

În perioada în care a locuit la Roma, Donato Bramante proiectase și Palazzo Caprini (1510), cunoscut sub numele de Palatul lui Rafael sau Casa lui Rafael, pentru că artistul, atras de construcția și, mai ales, de fațada acestuia, îl cumpărase în 1517 și trăise în el ultimii săi trei ani din viață.

Penelul, culoarea și sonetele lui Bramante

Dacă în arhitectură a fost influențat de Alberti, autor de tratate de arhitectură, și Brunelleschi, maestru al cupolelor, în pictură Bramante a preluat accente din amprenta lui Piero della Francesca. Puține dintre schițele și frescele sale s-au păstrat. Cele fragmentare cunoscute ca „Heraclit și Democrit” și „Bărbați de arme” sau o pictură în ulei pe panou, intitulată „Cristo alla colonna”, îi sunt atribuite lui Donato Bramante și se află astăzi expuse în Pinacoteca di Brera (Milano). Cea care atrage în mod deosebit atenția privitorului este „Cristo alla colonna”, realizată în jurul anului 1490. Lucrarea a fost păstrată multă vreme la Abazzia di Chiaravalle, de unde a fost luată în 1915 pentru a fi protejată de furt și de daunele provocate de condițiile improprii. Fragilitatea picturii a necesitat frecvente lucrări de restaurare. În perioada petrecută la Roma, din cauza angajamentelor la curtea papei, arhitectul și-a încetat activitatea de pictor.

Cât timp a locuit la Milano, Bramante și-a manifestat interesul pentru Dante și gustul pentru muzică și poezie. Ne-a lăsat un scurt tratat de arhitectură și un cântec compus din 20 de sonete.

Plecarea la Domnul

În primăvara anului 1514, Bramante a trecut la cele veș­nice. Se spune că pe ultimul drum a fost însoțit de întreaga curte papală, de sculptori, pictori și arhitecți din Roma. A fost înmormântat în cripta Bazilicii „Sfântul Petru“, opera care l-a consacrat.

În ciuda celebrității sale, Donato Bramante nu a fost un personaj prea curtat de biografi. Dar au rămas, printre altele, cărțile eruditului Arnaldo Bruschi și frumoasa Istorie a Artei, scrisă de Sir Ernst H. Gombrich.