Trebuie să recunosc că, deşi s-au scos la Arhiepiscopia din Alba Iulia ediţiile critice ale celor două lucrări monumentale ce le datorăm mitropolitului Simion Ştefan - Noul Testament şi Psaltirea -, nu mi-a venit mie gândul de a iniţia procedura îndătinată de canonizare a vrednicului Vlădică. Ea mi-a fost sugerată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. În acest context, simpozionul anual care se desfăşoară în ajunul "Sfinţilor Ardeleni" la Alba Iulia a avut în atenţie personalitatea mitropolitului Simion Ştefan.
Nu ştiu dacă mitropolitul Simion Ştefan a citit Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin, dar, din felul în care se raportează la textul Scripturilor, se vede că a gândit ca şi el. Considera, ca şi acela, că lecturarea Noului Testament pentru slujitorii Bisericii şi pentru credincioşi este o preocupare duhovnicească de primă importanţă. Vlădicul Simion Ştefan îl atenţiona pe principele Gheorghe Rákoczi că trebuie "să poarte grijă de aceasta, cum să aibă oamenii de supt biruinţa lui mâncare şi băutură sufletească", aducându-i aminte de cuvintele Mântuitorului de la Matei 4, 4, argumentându-i faptul "că omul creştin, din cuvântul lui Dumnezeu neputrezătoriu se naşte din nou".
Şi, inspirându-se din râvna pentru Scripturi a înaintaşilor, s-a străduit "să mărească slava lui Dumnezeu şi să vestească cuvântul lui Dumnezeu în ţara lui în toate limbile", chiar dacă acest lucru a fost cu cheltuială şi a fost nevoit să trimită "cărturari în ţări străine, să înveţe cu de-adinsul cuvântul lui Dumnezău din scriptură jidovească şi grecească". Chiar dacă aceste laude sunt de circumstanţă, ele ne pun la curent cu faptul că traducerea Noului Testament a presupus o preocupare foarte serioasă. De fapt, nu se poate presupune că mitropolitul Simion Ştefan a cultivat un servilism extrem, dimpotrivă. În predoslovia către "Măria sa, craiul Ardealului", scrie: "Că n-au făcut Dumnezău oamenii pentru craiu, ce au ales Dumnezău şi au rânduit craii şi domnii pentru oameni, ca să-i socotească şi să-i păzească".
Simion Ştefan, din iubire faţă de Hristos, le pune la îndemână românilor cuvântul Mântuitorului: "Iar noao creştinilor, evangheliia ni-e veaste bună care sau prorocii şi apostolii, despre descumpărarea neamului omenesc şi de întrămarea dereptăţii şi vieţiei de veac pren Hristos, au vestit lumii. Şi iaste a doao parte a învăţăturii cereşti, carea făgăduiaşte ertăciunea păcatelor pocăiţilor şi credincioşilor în Hristos" .
Om al rugăciunii
În predoslovia cărţii sunt exprimate câteva gânduri, poate inspirate din Sfântul Vasile cel Mare: "Cartea Psaltirii cuprinde toate lucrurile care-s de folos; lucrurile venitoare le proroceaşte, iar vieţile sfinţilor cele trecute le pomeaneşte; viilor le rânduiaşte leage şi le tocmeşte obiceaiu şi easte vistiarul a toate învăţăturile bune, varecarele-s de lipsa spăşeniei omului. Că ranele ceale de demult ale inimilor le vindecă, şi celor noao încă le dă leac; beteagii vrăciuiaşte-i, pre cei sănătoşi ţine-i şi-i păzeşte; şi scârba o domoleaşte, slăbiciunea inimilor noastre o întăreaşte; şi gândurile noastre le îndreptează, ca să fie pre voia lui Dumnezău".
Referitor la sfinţii noştri înaintaşi şi la viaţa lor duhovnicească, ne relatează Ioanichie Bălan că părintele Paisie Olaru făcea următoarea remarcă: "…părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost, şi o spuneau în şoaptă la muncă sau mergând pe cale. Puţini dintre credincioşii de azi mai ştiu doar psalmul 50. Este păcat că noi nu cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva, o rosteau în ison sau o cântau imitând pe sfinţii îngeri". Cred că Mitropolitul Simion Ştefan, tâlcuitorul şi tipăritorul Psaltirii, se încadra între aceşti părinţi iubitori ai rugăciunii.
Susţinătorul unităţii spiritualităţii româneşti printr-o limbă comună
Mitropolitul Simion Ştefan dorea ca prin traducerea Noului Testament să le pună la îndemână românilor ortodocşi, de pe toate plaiurile, cuvântul lui Dumnezeu, într-o limbă pe care să o înţeleagă toţi. Dorea să creeze o limbă scripturistică unitară, care să-i adune pe români: "Aceasta încă vă rugăm să luaţi aminte că rumânii nu grăiescu în toate ţările într-un chip, încă nici într-o ţară toţi într-un chip… Bine ştim că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sânt buni carii îmblă în toate ţările, aşia şi cuvintele acelea sânt bune carele le înţeleg toţi; noi drept aceaia ne-am silit den cât am putut, să izvodim aşia cum să înţeleagă toţi, iar de nu vor înţelege toţi, nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte ţări, de şi-au mestecat cuvintele cu alte limbi, de nu grăiesc toţi într-un chip" .
Mitropolitul Andrei Şaguna subliniază lucrarea de pionierat a lui Simion Ştefan, în ceea ce priveşte crearea unei limbi scripturistice pentru Poporul Român: "Limba Bibliei pentru un popor numai o dată se poate face; dacă s-au învins piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul au primit limba aceia aşa-zicând în însăşi fiinţa sa; atunci următorii n-au de a mai face alta, ci numai a o reînnoi şi îndrepta aşa după cum o ar fi reînnoit şi îndreptat traducătorul cel dintâiu al limbii de ar fi trăit până în veacurile lor. Lauda cea netrecătoare a unui astfeliu de lucru se cuvine arhiepiscopului şi mitropolitului nostru din Bălgrad, Simion Ştefan care la anul 1648 au tradus şi tipărit întâia dată în limba noastră Testamentul cel nou. Limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet nu numai al limbei, ci şi al simţirei şi peste tot al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară se pot numi aceste ediţii cea dintâiu Biblie nu a românilor din Ardeal ori din Ţara Românească ori de aiurea, ci cea dintâiu Biblie a poporului român întreg, cel dintâiu glas obştesc, cu care se roagă acesta Părintelui din ceriuri".
Rămâne peste veacuri, mitropolitul nostru de la Bălgrad, modelul misionarului care luptă pentru cauza unităţii ortodoxe şi româneşti, folosindu-se de cartea duhovnicească.
Slujitor devotat al Bisericii Ortodoxe şi al Neamului
În vremurile grele, când noi, românii transilvăneni, nu aveam nici voievozi, nici nobili din neamul nostru, îi aveam pe mitropoliţii de la Bălgrad. Ei ne-au fost şi păstori, şi îndrumători, şi învăţători, şi mângâietori. Ei nu ne-au părăsit niciodată. Ei s-au născut dintre noi, au crescut şi au trăit împreună cu noi, au gustat dimpreună cu noi bucuriile şi necazurile. Un asemenea mitropolit a fost Simion Ştefan. A avut nevoie de mult tact şi diplomaţie pentru a eluda cele 15 condiţii draconice care, de la instalare, i le impuseseră stăpânii calvini pentru a-i calviniza pe români. Geleji, superintendentul calvin, îl avea de partea lui pe principele Gheorghe Rákoczi şi toată puterea seculară. Simion Ştefan îl avea de partea lui pe Bunul Dumnezeu şi pe poporul oropsit care mărturisea credinţa ortodoxă. Din nefericire, consemnări scrise legate de lupta şi zbuciumul său sunt puţine.
Părintele academician Mircea Păcurariu trage, referitor la viaţa lui Simion Ştefan, următoarea concluzie: "Cei 13 ani de păstorire a Mitropolitului Simion Ştefan (1643-1656) au fost ani de necontenite zbuciumări şi lupte pentru apărarea credinţei strămoşeşti în faţa multor încercări de înstrăinare. Deşi era conducătorul unei Biserici tolerate, încătuşat de atâtea condiţii, urmărit şi umilit în propria sa ţară, mitropolitul Simion Ştefan, cu mijloacele care i-au stat la îndemână, cu dârzenia şi abilitatea lui, la care se adaugă credinţa puternică a păstoriţilor săi, a ştiut să treacă peste orice obstacole, lăsând culturii româneşti acel dar nepreţuit care este Noul Testament din 1648".
Noi credem că mitropolitul Simion Ştefan, chiar dacă relatările scrise sunt puţine, a dus o viaţă sfântă, mărturisindu-l pe Hristos şi conducându-şi turma spre mântuire.
†Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului
