Justinian cel Mare, împăratul care nu dormea niciodată

Imperiul Bizantin atrage irezistibil şi fascinează pentru totdeauna pe cei care-i cercetează istoria. O civilizaţie creştină de 1.000 de ani, fără de care nu s-ar putea imagina lumea aşa cum este astăzi. Epoca glorioasă a lui Justinian cel Mare, încoronat împărat al Bizanţului la 1 august 527, a lăsat urme pe care nici măcar cei 1.500 de ani care au trecut de-atunci nu le-au putut şterge. Politica, arta, dreptul şi teologia europeană vor rămâne poate pentru totdeauna marcate de o epocă în care meritocraţia a răpus favoritismul, iar munca şi înţelepciunea găsea o rezolvare potrivită oricărei probleme.

În anul 518 urca pe tronul Imperiului Bizantin Iustin I. Acesta fusese un simplu ţăran - după unii istorici avea origini daco-romane - însă, datorită fizicului său excepţional, reuşise să intre de tânăr în garda palatului imperial. Moartea împăratului Anastasie I (491-518) îl găseşte pe Iustin în funcţia de comandant al gărzii imperiale. Întrucât Anastasie nu avea urmaşi, tronul Imperiului Bizantin a fost ocupat de Iustin.

Izvoarele istorice laudă calităţile de militar abil ale lui Iustin, însă nu uită nici să menţioneze faptul că îi lipsea aproape în totalitate instrucţia intelectuală. Aproape în unanimitate, istoricii sunt de acord că cel care a coordonat cu adevărat treburile imperiului a fost nepotul său, Flavius Petrus Sabatus, care, înfiat fiind de unchiul său, a primit numele de Justinian.

Împăratul care nu dormea niciodată

Flavius Petrus Sabbatius, cel care avea să devină împăratul Justinian cel Mare, s-a născut în anul 482 la sud de Dunăre, în satul Tauresium, lângă Scopje, capitala Macedoniei de astăzi.

Nu se ştie dacă Justinian a fost înfiat înainte sau după ce unchiul său a ajuns împărat. Cert este că a stat în preajma unchiului său de foarte tânăr, având posibilitatea să primească o educaţie deosebită, devenind un excepţional cunoscător al dreptului şi istoriei Imperiului Roman dar şi un foarte bun teolog, tradiţia atribuindu-i imnul „Unule născut“ din prima parte a Sfintei Liturghii.

A rămas celebră nemaipomenita sa capacitate de lucru, fapt pentru care a fost numit de contemporani „împăratul care nu doarme niciodată“, spunându-se că 5 ore de somn pe noapte îi erau suficiente.

În 523 se căsătoreşte cu Teodora, o actriţă de 20 de ani, stârnind controverse în rândul înaltei aristocraţii, întrucât această meserie era foarte rău văzută în epocă, în Biserică existând chiar canoane care îi opreau de la Împărtăşanie pe practicanţii ei.

La 1 aprilie 527 este numit oficial împărat asociat, deşi treburile imperiului erau de mai multă vreme exclusiv în grija sa, iar la data de 1 august, după moartea împăratului Iustin I devine singurul cârmuitor al imperiului. Fiind un bun cunoscător al problemelor şi posibilităţilor imperiului, visul lui Justinian era acela de a deveni un nou Constantin cel Mare, de a recuceri teritoriile romane apusene, stăpânite la acea dată de triburile migratoare germanice. Credea cu tărie într-o ordine politică şi economică în bazinul mediteranean, cu capitala la Constantinopol, având un singur împărat creştin.

Într-adevăr, până la sfârşitul vieţii, datorită unei politici abile, dar şi unei deosebite inspiraţii de a-şi alege cei mai capabili colaboratori, fără a ţine seama de categoria socială din care aceştia proveneau, cea mai mare parte a visurilor sale erau realizate.

Naşterea stilului bizantin

După mai puţin de 5 ani de domnie, Justinian a trebuit să facă faţă unei situaţii care ar fi putut nu doar să-l coste pe el tronul, dar chiar şi viitorul imperiului ar fi fost pus în pericol, datorită situaţiei externe extrem de tensionate: Bizanţul având atunci fronturi deschise atât în Răsărit, cu Persia, cât şi în Apus, cu triburile germanice.

Despre ce era vorba? Despre faimoasa răscoală „Nika“, despre care, dacă ar fi să o catalogăm după accepţiunea modernă, am putea spune că a fost o „revoluţie a suporterilor“. Rebeliunea a început ca o luptă de stradă între galeriile a două echipe sportive, dar care a sfârşit prin devastarea şi chiar dărâmarea a jumătate din Constantinopol.

După înăbuşirea răscoalei, împăratul Justinian şi-a reluat planurile sale, iar după numai 40 de zile a început construcţia celebrei Catedrale „Sfânta Sofia“, pe locul unei biserici cu acelaşi nume, distrusă în timpul răscoalei. Construcţia monumentalului lăcaş de cult a durat numai 5 ani, timp în care împăratul nu a pregetat nici un efort sau vreo cheltuială. Importanţa acestei catedrale nu derivă atât din splendoarea execuţiei, cât din noutatea stilului, aşa încât, dacă s-ar putea spune că un anumit stil îşi poate avea originea într-un om, atunci stilul bizantin se datorează împăratului Justinian şi arhitecţilor pe care i-a angajat.

Pe lângă „Sfânta Sofia“, în timpul lui Justinian au fost ridicate, de la Ravenna (Italia) până la Damasc (Siria) biserici impresionante. De fapt, toate clădirile ridicate în secolele următoare, atât în Est, cât şi în Vest au fost inspirate de cele construite în timpul lui Justinian, iar stilurile arhitecturale gotic (medieval) şi islamic sunt descendenţi direcţi ai arhitecturii iustiniene.

Politica, religia şi dreptul

În momentul preluării coroanei imperiale bizantine de Justinian, Imperiul Roman apusean practic nu mai exista. Roma fusese cucerită cu mai bine de 50 de ani înainte de heruli şi, mai mult decât atât, întregul Apus se afla sub ocupaţia triburilor germanice. Ambiţia politică a lui Justinian a fost aceea de a reface imperiul din timpul împăratului Teodosie I (379-395). Nu fără sacrificii, acest lucru s-a reuşit atât datorită diplomaţiei, cât şi celebrilor generali Belizarie şi Narses.

Din punct de vedere religios, epoca justiniană era încă marcată de confruntările teologice dintre ortodocşi şi monofiziţi, cu toate că această problemă fusese tranşată cu prilejul Sinodului IV Ecumenic, ţinut la Calcedon în 451. Tot în acest timp s-a ţinut şi Sinodul al V-lea Ecumenic (553).

Împăratul Justinian era un ortodox convins, fiind un sprijinitor ferm al Bisericii şi un susţinător al dezvoltării monahismului. După ce Teodosie I proclamase creştinismul ca singura religie acceptată în stat, legislaţia justiniană vine cu noi întăriri, suprimând dreptul necreştinilor de a accede la funcţii publice.

Notabilă pentru această epocă este şi reforma justiţiei, prin codificarea şi actualizarea dreptului roman, o măsură care se impunea cu stringenţă, datorită confuziei create de nenumăratele legi date de împăraţii precedenţi, de multe ori fără a se ţine cont de cele date anterior. Astfel că se ajunsese la situaţia în care legile se contraziceau între ele ori deveniseră complet inaplicabile. Dincolo de valoarea practică a acestei măsuri, pentru epoca lui Justinian, există şi o însemnătate deosebită pentru cei care studiază dreptul, chiar şi în zilele noastre.

Datorită iniţiativei lui Justinian este cunoscut dreptul roman şi, mai mult decât atât, este un lucru unanim recunoscut că toate sistemele juridice europene actuale s-au inspirat din Codul justinian.

40% din populaţia oraşelor, ucisă de ciuma bubonică

Sfârşitul domniei lui Justinian înseamnă, probabil, apogeul celei mai strălucite perioade a Imperiului Bizantin. La moartea sa, petrecută în noiembrie 565, Justinian lăsa un imperiu cu dimensiuni aproape duble, însă nimeni nu credea în dăinuirea sub sceptrul bizantin a teritoriilor recucerite. În ciuda strategiilor politice foarte abile, o serie de evenimente imposibil de anticipat şi de gestionat au slăbit considerabil imperiul. Dintre acestea, de remarcat este prima pandemie înregistrată de istorie. Între anii 541-542 ciuma bubonică a nimicit peste 40% din populaţia urbană a imperiului. Istoricii compară amploarea acestui dezastru cu cel produs de aceeaşi boală în Europa secolului al XV-lea, care a secerat aproape două treimi din populaţia acelor vremuri.

Scăderea dramatică a populaţiei a dus, implicit, atât la colapsul economiei imperiale, cât şi la o puternică reducere a efectivelor militare. Efectele au fost resimţite mai ales în timpul succesorului lui Justinian la tron, împăratul Iustin al II-lea, care, abandonând linia diplomatică a predecesorului său, a pierdut în câţiva ani toate teritoriile cucerite cu atât sacrificiu.

Cu toate greutăţile, Imperiul Bizantin încă mai avea de trăit 900 de ani de istorie şi spiritualitate creştin-ortodoxă, până la tragicul eveniment de la 29 mai 1453.

„Revoluţia suporterilor“

Spectacolul sportiv la mijlocul mileniului I (d.Hr.) consta în lupte cu gladiatori (nesângeroase), dar mai ales în curse cu cai. Suporterii erau împărţiţi în 4 „galerii“, fiind numiţi, după culoarea hainelor purtate de competitori, „albi“, „roşii“, „verzi“ şi „albaştri“. Totuşi, aceste forme de asociere însemnau mai mult decât ce se înţelege astăzi prin galeria unei echipe sportive. De regulă, o „culoare“ aduna membrii unei anumite clase sociale şi funcţiona şi ca un partid politic, putând, de multe ori, să influenţeze deciziile imperiale.

În cazul răscoalei „Nika“, cei care au jucat rolul principal au fost „verzii“ şi „albaştrii“. „Verzii“ erau reprezentanţii claselor medii şi inferioare, iar în rândurile „albaştrilor“ se număra în special nobilimea. (De aici vine şi corelarea sintagmei „sânge albastru“ cu originea nobilă a cuiva).

Deşi înainte de a fi fost proclamat împărat, Justinian îi susţinuse pe „albaştri“, mai apoi a aplicat tactica imparţialităţii, astfel că în urma unei lupte de stradă soldată cu victime, ce a urmat unei curse în hipodrom, împăratul a dispus pedepsirea vinovaţilor indiferent de culoare. Decizia împăratului a determinat coalizarea „verzilor“ şi a „albaştrilor“, noul grup format luându-şi numele „Nika“ - în greacă: „victorie“, „victorios“ - mişcarea căpătând şi un caracter social de protest faţă de noul sistem de impozitare introdus de împărat. În cele din urmă, totul a degenerat în huliganism.

După 8 zile de asediu (10-18 ianuarie 532), timp în care jumătate din edificiile Constantinopolului fuseseră distruse, revolta a fost înăbuşită prin forţă armată, de generalul Belizarie, vorbindu-se de un număr de 30.000 de victime.

„Solomon, te-am întrecut!“

Aşa a exclamat împăratul Justinian la terminarea Catedralei „Sfânta Sofia“, a cărei construcţie o supervizase el însuşi, fiind convins că aceasta era cu mult mai frumoasă decât templul zidit de împăratul iudeu Solomon, despre care relatează Vechiul Testament.

„A opta minune a lumii“ a fost reşedinţa Patriarhiei Ecumenice, slujindu-se Sfânta Liturghie până la data de 29 mai 1453, dată la care turcii conduşi de Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481) capturează Constantinopolul, punând capăt Imperiului Bizantin milenar. După acest dureros eveniment pentru creştinătatea răsăriteană, „Sfânta Sofia“ va fi transformată în moschee, iar mozaicurile interioare, de o valoare artistică şi teologică inestimabile vor fi distruse sau acoperite cu tencuială.

În 1935, primul preşedinte al Republicii Turce, Mustafa Kemal Atatürk, transformă Catedrala „Sfânta Sofia“ în muzeu, stare în care se găseşte şi astăzi.

Există voci, atât ortodoxe cât şi romano-catolice care cer restituirea catedralei şi repunerea ei în circuitul liturgic. Mai mult decât atât, au fost înaintate chiar cereri Parlamentului European de a impune Turciei acest fapt ca pe una dintre condiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană.

De pe scena teatrului, pe tronul Imperiului

Cine a fost Teodora şi cum a ajuns ea din actriţă consoarta celui mai strălucit împărat al Bizanţului, după Constantin cel Mare?

Teodora provenea dintr-o familie fără origini nobile, chiar săracă, ce trăia pe lângă un circ. Adolescentă fiind, rămasă orfană, Teodora deveni actriţă, o meserie complet dezonorantă pentru acele vremuri.

Cu toate controversele, Teodora s-a dovedit ulterior a fi soţia perfectă pentru viitorul împărat Justinian, dar şi un sprijinitor şi un consilier valoros în toate deciziile pe care le-a luat împăratul. Acest precedent al căsătoriei împăratului cu aleasa inimii şi nu cu persoane impuse de interese sau conjuncturi a fost privit cu simpatie de urmaşi şi luat chiar ca exemplu, mulţi dintre împăraţii bizantini care i-au urmat lui Justinian căsătorindu-se cu femei care nu aparţineau înaltei aristocraţii.

Izvoarele timpului o descriu pe împărăteasa Teodora ca pe o femeie deosebit de frumoasă şi inteligentă. În timpul răscoalei „Nika“ va juca rolul decisiv, convingându-l pe împărat să nu părăsească oraşul. O deosebită influenţă va avea împărăteasa şi asupra legilor promulgate în timpul său, în special cele care priveau protecţia femeilor şi a copiilor. De exemplu, după noua legislaţie, femeile primeau drept de moştenire, iar celor care săvârşeau vreo infracţiune li se permitea, dacă gravitatea faptei nu era foarte mare, să devină călugăriţe, pentru a se evita agresarea lor în închisori.

A fost abrogată, de asemenea, legea care interzicea căsătoria unui înalt funcţionar imperial cu o femeie dintr-o categorie socială inferioară.

Deşi împărăteasa Teodora şi-a asumat conştiincios toate datoriile pe care noua sa calitate le impunea, contemporanii apreciind deosebita ei grijă şi compasiune faţă de cei neajutoraţi, totuşi trecutul ei a fost o sursă inepuizabilă de calomnii, lansate probabil de cercurile aristocratice invidioase pentru ascensiunea sa. Dincolo de toate acestea, un lucru este cert, împăratul Justinian nu ar fi reuşit să facă din epoca sa una atât de glorioasă, dacă nu ar fi avut alături o soţie ca Teodora.

Înainte de a împlini 50 de ani, împărăteasa Teodora moare din cauza unei forme necunoscute de cancer. Trupul ei a fost înmormântat în Biserica „Sfinţii Apostoli“, una dintre splendidele edificii ridicate în Constantinopol de cuplul imperial.