Nicolae Cabasila - sfântul umanist

Peste veacuri, a rămas ca mărturie a unui mare om de cultură, preferând să rămână necunoscut. Cele două opere principale, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa întru Hristos, sunt capodopere ale literaturii creştine. Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formaţie, dar isihast prin vocaţie, a ştiut să arate că îndumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţinta finală a vieţii spirituale a fiecărui creştin - şi nu doar a călugărilor retraşi departe de lume.

Umanismul a apărut în istoria lumii ca o poziţie filosofică, una care pune omul şi valorile umane mai presus de orice, orientându-se în special asupra lui, ca individ. Astfel, omul constituie valoarea supremă - un scop în sine şi nu un mijloc. Un devotament pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul intereselor umane. Când vorbim de umanism şi de rădăcinile sale, cultura Europei aduce vorba despre Renaştere, o mişcare apărută în Italia în secolul al XIV-lea şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană, până în secolul al XVII-lea. Şi totuşi, cineva cu mult timp înainte susţinea în rândurile cărţilor sale principiile umaniste. În plină epocă bizantină, Sfântul Nicolae Cabasila, în Despre viaţa în Hristos, vorbea despre împlinirea umanului prin spiritualitate.

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea din familia Chamaetos, adoptând mai târziu numele de familie al mamei sale: Cabasila, o familie veche şi renumită în Imperiul Bizantin.

A studiat la cele mai bune şcoli ale momentului, având dascăli de renume: Dorotei Vlates, Isidor Buheiras, viitorul patriarh al Constantinopolului (1347-1350) şi Nil Cabasila, mai târziu episcop al Tesalonicului (1361-1363). În această perioadă, tânărul Nicolae a legat o prietenie cu un alt viitor sfânt al Bisericii - Grigorie Palama. Împreună şi-au însuşit o înaltă cultură literară. Având acest mijloc al studierii ştiinţifice, au sporit şi în teologie. Dimpreună au vorbit despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului - scopul ultim al vieţii creştine.

În timpul disputelor dintre Paleologi şi Cantacuzini, Nicolae Cabasila a luat parte la dramele petrecute în capitala imperiului. În anul 1345 a scăpat de moarte ascunzându-se într-o fântână din Tesalonic. Evenimentul acesta l-a marcat pentru întreaga viaţă şi, de atunci, nu s-a mai amestecat în politica Imperiului Bizantin. S-a dedicat cu totul scrisului şi rugăciunii inimii.

În septembrie 1347, Nicolae Cabasila făcea parte din suita care îl însoţea pe Sfântul Grigore Palama, proaspăt ales arhiepiscop al Tesalonicului. Uneltirile politice au făcut ca Grigorie să nu fie acceptat în tronul episcopal. În acest context, s-au retras amândoi în liniştea rugăciunii Muntelui Athos.

În anul 1353, deşi era un simplu laic, aşa cum a rămas până la sfârşitul vieţii, Nicolae Cabasila era privit drept unul dintre pretendenţii la titlul de patriarh al Constantinopolului. Însă, intrigile politice alăturate uneltirilor Cantacuzinilor au făcut ca Nicolae Cabasila să nu ocupe acest tron episcopal.

Retras cu totul din viaţa publică, deşi nu era monah, Nicolae Cabasila s-a dedicat meditaţiei asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserică. Aşa cum menţionează istoricii care s-au ocupat de viaţa sa, nu se ştie cu siguranţă dacă a rămas până la sfârşitul zilelor sale „un isihast laic“ sau dacă a devenit călugăr, după cum ne lasă să înţelegem din anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepţia unei şederi de doi ani la Tesalonic, a frecventat mănăstirile de la Manganes, Xantopulos şi Studion. În liniştea acestor locaşuri sfinte, a plecat la cele veşnice, neştiut de nimeni, fără să lase nicio mărturie despre ultimele zile ale sale, moment apreciat de către istorici între anii 1391- 1397.

Peste veacuri, a rămas ca mărturie a unui mare om de cultură, preferând să rămână necunoscut. Cele două opere principale, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Despre viaţa întru Hristos, sunt capodopere ale literaturii creştine. Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formaţie, dar isihast prin vocaţie, a ştiut să arate că îndumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţinta finală a vieţii spirituale a fiecărui creştin - şi nu doar a călugărilor retraşi departe de lume.