Plânsul păcatelor cu nădejdea mântuirii

La începutul Postului Mare ne aflăm într-o perioadă liturgică de maximă sinteză a spiritualităţii creştine, când Biserica deschide uşile pocăinţei şi ale urcuşului duhovnicesc prin plâns şi cântare cu plângere, ce trece dincolo de Înviere (Paşti) şi culminează cu Pogorârea Sfântului Duh (Triodul bucuriei).

Una dintre operele imnografice specifice Triodului (Triodului Plângerii) este "Canonul Sfântului Andrei Criteanul" sau "Canonul cel Mare", asociat de noi mai ales Postului Paştelui şi, în acest context, stării de pocăinţă necesare iniţial pregătirii baptismale de care erau legate marile praznice. Neexistând încă o ediţie critică asupra acestei vaste lucrări, s-au emis două ipoteze potrivit cărora Sfântul Andrei Criteanul ar fi compus acest canon fie înainte sau imediat după înscăunarea sa ca episcop, adică în jurul anului 717, fie mai târziu, aproape de sfârşitul vieţii sale. Textul întreg se află în cadrul Utreniei de joi, din săptămâna a cincea a Postului Mare, dar se citeşte şi în primele patru zile ale celei dintâi săptămâni (fără a doua parte a cântării a VI-a). Dar este la fel de potrivit oricărui timp, fiind îndoielnic faptul ca autorul să fi avut în vedere un anumit moment în care să fie citit.

Canonul este considerat un plâns cu cântare sau o cântare cu plângere, în care durerea se îndulceşte prin ritmul uşor grăbit al glasului al şaselea, ce intensifică neliniştea sfântă. Este mare nu doar prin importanţă, ci şi prin lungimea sa neobişnuită, având la iniţial 250 de tropare, adică numărul versetelor din cele nouă ode biblice, fapt ce confirmă vechimea şi originea palestiniană. Ulterior s-au adăugat Canonul Sfântului Andrei şi cel al Cuvioasei Maria Egipteanca, prin care atât textul propriu-zis se modifică, numărul stihirilor, cât şi locul acestora variind de la un manuscris la altul. În ceea ce priveşte compoziţia, fiecare odă are relativ aceeaşi structură: un irmos repetat de două ori, unul sau două tropare de pocăinţă, un grup de tropare legate de viaţa unor personaje din Vechiul Testament, dispuse aproape cronologic, şi tropare ce evocă momente din Evanghelie (cu excepţia odei a VII-a), un alt grup de tropare cu privire la starea de pocăinţă şi teama de Dreapta Judecată, două tropare ale Cuvioasei, troparul Sfântului, troparul Sfintei Treimi şi troparul Născătoarei de Dumnezeu.

Trecerea de la omul vechi la cel nou

Evocările biblice sunt legate în cea mai mare parte de Pentateuh, de cărţile lui Iosua Navi, Judecători, Regi, Psalmi, Iov, Iona, Ieremia şi Daniel, cântarea a IX-a fiind singura inspirată din Noul Testament, în planul exegezei duhovniceşti cele două faze ale istoriei mântuirii reprezentând trecerea de la omul cel vechi la cel nou (cf. Efes. 4, 22-23).

Cântarea I este legată prin irmosul său de stihurile primei ode biblice, cântată de Moise şi fiii lui Israel, după trecerea prin Marea Roşie, când s-au temut de Dumnezeu şi au crezut în El: "Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu şi-L voi preaînălţa!" (Ieş. 15, 1-9). Tema este prezentarea stării căzute şi drumul omului spre pocăinţă, desfăşurat sub forma unui monolog, în care ajutor şi acoperitor este Dumnezeu. Glasul conştiinţei îl determină pe om să-şi asume toate păcatele şi fărădelegile, dându-le în acelaşi timp un caracter atât personal, cât şi general. Pe de o parte, sunt puse înainte neascultarea lui Adam cel gol şi lipsa noastră personală de har, asemănarea cu Eva cea dintâi şi Cain cel ucigaş, cu fiul risipitor şi bogatul nemilostiv, cel căzut între tâlhari, preotul, levitul şi fecioarele neînţelepte, alternând lumea celor vechi cu cea a Noului Testament, iar pe de altă parte, Dumnezeu ca Ziditor şi Stăpân, jertfa lui Abel şi Mielul lui Dumnezeu, ca antetip al lui Hristos, samarineanul milostiv, pilda fecioarelor înţelepte şi a femeii păcătoase care se căieşte.

Cântarea a II-a aminteşte de cea de-a doua Cântare biblică rostită de proorocul Moise, în care plângerea, zdrobirea inimii şi smerenia iau dimensiuni cosmice: "Ia aminte cerule şi voi grăi!" (Deut. 32, 1-43). În antiteză sunt puşi Lameh cel ucigător de suflet şi vătămător de minte şi cei drepţi: Set, Enos, Enoh şi Noe, lacrimile desfrânatei, întoarcerea lui Petru şi mijlocirea Maicii Domnului.

Cântarea a III-a face trimitere la cea de-a treia Cântare biblică, numită şi rugăciunea Anei, în care se preaslăveşte milostivirea lui Dumnezeu: "Bucuratu-s-a inima mea întru Domnul, înălţată a fost fruntea mea de Domnul Dumnezeul meu..." (I Regi 2, 1-10), în acelaşi timp, introducând imaginea Judecăţii de Apoi şi îndemnuri ce vizează necesitatea schimbării. Locuitorii Sodomei şi Ham au murit, Ismail şi egipteanca Agar au fost goniţi, dar Avraam s-a arătat iubitor de străini şi Sem a fost binecuvântat. Iafet şi Isaac au moştenit pământul făgăduinţei, iar credinţa, răbdarea şi nădejdea lui Iacob au devenit trepte spre cer.

Cântarea a IV-a are ca sursă rugăciunea proorocului Avacum, din cea de-a patra Cântare biblică: "Doamne, auzit-am de faima Ta şi m-am temut..." (Avac. 3), şi constituie punctul culminant sau nucleul Canonului. Principalele teme surprind trezirea conştiinţei, "autoevaluarea", curăţirea sau spălarea fărădelegii, mărturisirea şi îndreptarea, cu milostivirea lui Dumnezeu, căci Însuşi Hristos este Cel ce miluieşte, precum arată refrenul stihurilor 23, 25, 26 şi 27. Dar Esau (Isav) cel urât şi Edom cel înflăcărat n-au avut parte de măreţia lui Dumnezeu ca Avacum, nici de câştigul lui Iacob, nici de lucrarea ostenitoare a Liei, nici de înalta gândire sau cunoştinţa duhovnicească a Rahilei.

Cântarea a V-a reia şi dezvoltă primele două versete din a cincea Cântare biblică, adică rugăciunea lui Isaia pentru cei răscumpăraţi: "Sufletul meu Te-a dorit în vreme de noapte..." (Is. 26, 9-20). Desfrânării lui Ruben i se opune neîmpătimirea lui Iosif, iubitorul de curăţie, iar împietririi lui Faraon şi delăsării fiilor lui Eli: Ofni şi Finees, i se opun viaţa lui Moise şi slujirea lui Aaron, cel ce veghează focul jertfelnicului.

Cântarea a VI-a reia sensul celei de-a şasea Cântări biblice, irmosul său amintind de rugăciunea lui Iona, înălţată din pântecele chitului: "Strigat-am către Domnul în strâmtoarea mea şi El m-a auzit; din pântecele locuinţei morţilor către El am strigat şi El a luat aminte la glasul meu!" (Iona 2, 3-10). Iona este simbolul milostivirii divine, în timp ce Datan, Sisera şi Aviron, al răzvrătirii, iar Manoe, Ana, Samson, Barac, Ieftae şi Debora proorociţa, cea cu minte bărbătească, Iaila cea vitează, Ieftae şi Ghedeon judecătorul, Mihea, Armaten şi dumnezeiescul David cheamă la priveghere.

Cântarea a VII-a accentuează nevoia de pocăinţă, ca şi fragmentul anterior, punând înainte a şaptea Cântare biblică, adică mărturisirea sau cântarea proorocului Daniel, însoţită cu postul: "Păcătuit-am, fărădelege am făcut... şi nu am ascultat de slujitorii Tăi..." (Daniel 9, 3-26). Zan a fost certat de mânia lui Dumnezeu, Abesalom s-a arătat plin de necuviinţă, Roboam neascultător şi Ieroboam slugă vicleană, Ahav a căzut în necurăţie, iar idolii Izabelei s-au făcut de ruşine. Împăratul Manase înainte de pocăinţă şi-a agonisit fărădelege, regele Saul şi minunatul Solomon au căzut de pe culmea înţelepciunii, iar Ilie Teviteanul a deschis cerul, purtat de carul virtuţilor.

Cântarea a VIII-a se începe cu partea finală, concluzia, din Cântarea celor trei tineri aflaţi în cuptorul de foc din Babilon: "Binecuvântaţi pe Domnul, Dumnezeul Dumnezeilor, toţi care vă închinaţi Lui, lăudaţi şi mulţumiţi, că în veac este mila Lui" (Cap. 1, 1-67). Însă nemulţumită şi iubitoare de argint a fost mintea lui Ghiezi şi necuviincios s-a purtat Ozia, cei care nu s-au arătat pildă ca Iezechia, Elisei, sunamiteanca, ninivitenii şi femeia cananeancă.

Cântarea a IX-a constituie epilogul acestui drum spre pocăinţă şi menţine imaginea eshatologică din Cântarea Maicii Domnului: "Măreşte sufletul meu pe Domnul. şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu mântuitorul meu..." (Lc. 1,46-55), la care se adaugă pildele de pocăinţă şi modelul de rugăciune al Noului Testament. Aşadar, întoarcerea celui căzut, schimbarea sau pocăinţa - teme comune şi altor creaţii imnografice - îşi găsesc în cadrul Canonului Mare ecouri personale şi cosmice cu totul deosebite.