Preoţia şi monahismul în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur

Printre operele cele mai valoroase ale Sfântului Ioan Gură de Aur se numără şi tratatul „Despre preoţie“ în care autorul doreşte să justifice fuga sa dinaintea hirotonirii. Considerată o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice, Sfântul Ioan compară în tratatul său viaţa preoţească cu cea monahală. Călugării sunt cei care trăiesc precum îngerii, iar preoţii, care reprezintă o realitate cerească, au primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o îngerilor.

La doar câţiva ani după moartea Arhiepiscopului Constantinopolului, un monah din delta Nilului, Isidor din Pelusia, scria referitor la tratatul „Despre preoţie“: „Nimeni nu a citit această lucrare fără a simţi inima înflăcărată de iubirea lui Dumnezeu. Ea exprimă cât de mult Taina Preoţiei este înaltă, însă şi dificilă, şi arată cum ar trebui să ne comportăm pentru a o îndeplini cum se cuvine. Ioan, Episcopul Constantinopolului, înţelept interpret al tainelor divine, lumina întregii Biserici, a compus acest tratat cu un aşa talent şi precizie încât cei care îndeplinesc misiunea lor preoţească în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, precum şi cei care o îndeplinesc în mod neglijent găsesc descrise virtuţile şi viciile lor“ („Scrisoare“ 1, 156). Împreună cu un prieten din tinereţe, Vasile, a cărui identitate rămâne un mister pentru cercetători până astăzi, Ioan decisese să-şi consacre viaţa postului, ascezei şi rugăciunii, ducând o existenţă retrasă, departe de zgomotul lumii. Însă Providenţa divină avea alte planuri cu el şi-l va conduce până la ocuparea celei mai înalte poziţii ierarhice în Constantinopol. Mulţi sunt teologii Antichităţii care consideră această lucrare superioară oricărei alte scrieri hrisostomice datorită profunzimii gândirii, măiestriei expresive şi eleganţei stilului. Efectiv, „Despre preoţie“ a fost considerată mereu o lucrare clasică şi una dintre cele mai preţioase comori ale literaturii patristice.

Până la Sfântul Ioan Gură de Aur, viaţa monahală era comparată cu viaţa angelică. Monahul, datorită ascezei cotidiene şi a castităţii liber alese în vederea Împărăţiei cerului, imită încă de pe acest pământ stilul de viaţă contemplativă al îngerilor, fiinţe spirituale lipsite de trup material. Sfântul Evagrie Ponticul, în lucrarea sa „Despre rugăciune“, 113, afirmă că „monahul ajunge să fie egal îngerilor datorită exerciţiului contemplaţiei“. Chiar şi Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din catehezele sale baptismale, vorbeşte astfel despre viaţa îngerească a monahilor: „Noi nu privim doar aparenţele exterioare, ci pătrundem cu atenţie în stilul de viaţă specific vieţii îngereşti“ („Cateheza baptismală“ VII, 4). Călugării sunt aceste faruri mereu aprinse care orientează călătorii aflaţi în pelerinaj pe pământ spre Patria cerească.

În tratatul „Despre preoţie“, acest rol îl joacă preoţii: ei reprezintă o realitate cerească. În timpul slujbelor liturgice îngerii se ţin în jurul preotului în semn de contemplaţie şi adoraţie înaintea Celui care coboară pe Altar la cuvintele preotului. De asemenea, preotul, având locuinţa sa pe pământ, este chemat să administreze realităţile spirituale din ceruri şi a primit o putere pe care Dumnezeu nu a încredinţat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor: „Când îl vezi pe Domnul jertfit şi întins pe altar, iar preotul ţinându-se deasupra victimei în rugăciune şi îmbibat cu acest sânge preţios, mai poţi crede că eşti încă printre oameni şi că trăieşti pe pământ? Nu-ţi vine mai degrabă să crezi că te-ai mutat în ceruri şi, respingând orice gândire trupească, nu vezi în jurul tău, doar datorită sufletului precum un spirit pur, ceea ce se vede în ceruri? Ce minunăţie!... Celor care locuiesc pe pământ, unde-şi au locuinţa, le-a fost încredinţată misiunea chivernisirii lucrurilor cereşti şi au primit o asemenea putere pe care Dumnezeu nu o dă nici îngerilor, nici arhanghelilor“. Puterea de a ierta păcatele este o taină cerească deoarece, de origine cerească, are o eficacitate şi o func-ţie veşnică. Această descriere a Tainei Preoţiei ne face să ne gândim la „Ierarhia cerească şi bisericească“ a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Superioritatea preotului în comparaţie cu monahul nu pare a fi doar spaţială, precum superioritatea unei funcţii cereşti, ci şi harismatică datorită harului lui Dumnezeu care împărtăşeşte oamenilor perfecţiunea darurilor Sale. Această superioritate harismatică este un dar al Duhului Sfânt, fiindcă preoţia este un har al Duhului Sfânt. Darul preoţiei se concretizează în responsabilitatea şi autoritatea succesiunii apostolice. Este vorba deci despre o putere spirituală exersată asupra întregii comunităţi creştine şi care necesită din partea preotului să corespundă cu demnitatea vieţii sale curate.

Virtuţile preotului şi ale monahului

Măreţia Tainei Preoţiei este datorată faptului că înainte de toate este orientată în slujirea aproapelui. Preotul nu poate face nimic pentru sine însuşi. El pune doar la dispoziţia lui Dumnezeu trupul, sufletul şi viaţa pentru a fi un instrument în mâinile Domnului prin care împlineşte mântuirea tuturor. De aceea, în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, preoţia se poziţionează deasupra vieţii monahale în măsura în care binele particular este inferior binelui comun. De altfel, Sfântul Ioan recunoaşte că lupta dusă de monahi este dură şi mare este osteneala lor, însă în comparaţie cu ostenelile datorate slujirii preoţeşti, atunci când este bine trăită, diferenţa este tot atât de mare ca aceea dintre un simplu om şi un rege. Există deci o diferenţă fundamentală între asceza monahală şi misiunea preotului. Efectiv, acesta din urmă este expus în orice moment amorului propriu, orgoliului, linguşelilor, dispreţului faţă de cei săraci, servilităţii faţă de cei bogaţi, complacerii faţă de femei, geloziei, pe când monahul are nevoie doar de o sănătate robustă şi de locuri adaptate pentru a trăi viaţa sa contemplativă, fiind la adăpost de toate aceste pericole care bântuiesc viaţa preotului. Preotul şi episcopul trebuie să dobândească virtuţile sociale: să ştie să intre în relaţii cu oamenii de toate categoriile sociale, însă în acelaşi timp să se ferească de mondenităţile care le-ar putea păta sufletul şi încetini zelul pastoral. Pentru Sfântul Ioan, preoţia creştină are originea sa imediată în Hristos şi deţine întreaga sa realitate de la Hristos, de aceea el este convins de superioritatea acestei forme de viaţă în comparaţie cu cea monahală. Totuşi, aceasta din urmă nu este mai puţin importantă: datorită rugăciunii stăruitoare a călugărilor, viaţa monahală stabileşte o legătură directă şi permanentă între Dumnezeu şi omenire. Rugăciunea preoţilor însă este şi mai importantă deoarece la invocaţia lor Duhul Sfânt coboară pe Altar pentru a sfinţi darurile care devin Trupul şi Sângele Domnului pentru viaţa lumii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur cunoaşte foarte bine calităţile pe care Biserica le cere unui păstor chemat să fie la cârma comunităţilor creştine. Convins fiind de chemarea sa la viaţa monahală, el experimentează frica şi ezită îndelung să accepte Taina Preoţiei, responsabilităţile şi ispitele specifice acestei vocaţii, de care se menţine la adăpost atâta vreme cât nu acceptă preoţia.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu încurajează monahii să se prezinte în grabă pentru a primi Taina Preoţiei. Convingerea sa este că un bun monah nu va fi în mod obligatoriu şi un bun episcop sau preot. Totuşi, din scrierile Părinţilor răsăriteni vedem că aceştia nu ezitau să invite monahii să accepte preoţia şi chiar arhieria atunci când Biserica le cere acest lucru. Sfântul Ioan însuşi, devenind Arhiepiscopul Constantinopolului, nu va ezita să-şi aleagă colaboratorii săi imediaţi din rândurile monahilor şi va hirotoni chiar şi episcopi pentru a-i pune la cârma diferitelor eparhii. Întrebarea sa însă este: câţi monahi pot îndeplini aceste funcţii în Biserică? Unii dintre ei, revenind în mijlocul poporului, n-au reuşit să se impună prin autoritate, iar alţii s-au lăsat antrenaţi de valul ispitelor specifice preoţiei. Arhiepiscopul Constantinopolului recunoaşte că uneori monahii chemaţi să primească preoţia s-au dovedit a fi buni păstori, însă alteori aceste hirotoniri s-au dovedit a fi adevărate catastrofe, atât pentru ei, cât şi pentru comunităţile creştine încredinţate spre păstorire, deoarece n-au fost antrenaţi pentru a intra în bătălia specifică Tainei Preoţiei. Lupta creştinilor se desfăşoară sub comanda preotului, iar dacă preotul nu este la înălţimea luptei sau dacă ieromonahul nu este antrenat pentru un asemenea război, se poate întâmpla să combată mai degrabă pentru diavol decât pentru Hristos. Deci, invitaţia monahilor pentru a obţine preoţia sau episcopatul nu este evidentă în ochii Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfatul pe care-l dă monahilor este acela de a nu accepta cu prea mare uşurinţă misiunea preoţească sau cea episcopală.

Un exemplu din viaţa cotidiană a preoţilor

Putem evidenţia diferenţele între preoţi şi monahi scoţând în evidenţă un exemplu tipic întâlnit în tratatul „Despre preoţie“: relaţiile cu femeile. „Este imposibil ca şeful comunităţii, care se îngrijeşte de întreaga turmă, să se ocupe doar de bărbaţi şi să neglijeze femeile. De aceea, întreţinerile cu femeile necesită mai multă atenţie din cauza facilităţii lor de a aluneca spre păcat. Cu toate acestea, este necesar să se preocupe şi de sănătatea lor atunci când a primit misiunea guvernării Bisericii. Efectiv, trebuie să le viziteze când sunt bolnave, să le consoleze când sunt în dificultate, să le corecteze când sunt în stadiu de lenevie, să le ajute când sunt împovărate. În asemenea situaţii, sunt numeroase ocaziile în care s-ar putea strecura cel rău dacă nu s-ar păzi cu o gardă solidă“, spune Sfântul Ioan. Femeile nu trebuie evitate sub pretextul unei vieţi ascetice. Chiar dacă ispitele sunt foarte mari şi periculoase, Sfântul Ioan prezintă idealul vieţii preoţeşti ca fiind inaccesibil pasiunilor datorită sobrietăţii neîntrerupte în toate.

Preoţii sunt „pneumatofori“, adică purtători ai Duhului Sfânt. Prin hirotonire, Duhul Sfânt face locuinţa Sa în ei unindu-i mai strâns cu Dumnezeu. De aceea, ei trebuie să fie puri pentru a înfrunta dificultăţile şi ispitele misiunii pastorale. Prin obligaţiile lor pastorale, preoţii sunt mult mai expuşi decât monahii să-şi păteze sufletul dacă nu ar fi mereu vigilenţi şi cu garda ridicată. De aceea, preotul trebuie să fie foarte înţelept şi să fie dotat cu o experienţă pastorală cât mai dezvoltată. El trebuie să arate atenţie sporită şi să cunoască lucrurile cu care se confruntă zilnic oamenii din lu-me, însă în acelaşi timp trebuie să se ţină la distanţă de toate acestea mai mult decât monahii care s-au retras în pustiu sau în solitudinea munţilor: „Deoarece preotul trăieşte înconjurat de oameni care au o soţie, o familie de întreţinut, care posedă slujitori, care deţin mari bogăţii, care administrează afacerile statului, care au sarcini importante, trebuie să fie diferit. Când spun diferit nu înseamnă că trebuie să fie doar în aparenţă, sau linguşitor, sau ipocrit, ci într-adevăr liber şi încrezător, ştiind să se pună la nivelul tuturor în mod eficace, atunci când exigenţele contextului o cer, să fie în acelaşi timp bun şi fără compromisuri. Efectiv, toţi cei care sunt sub autoritatea sa nu pot fi trataţi la fel, precum nu este posibil ca medicii să aplice acelaşi tratament tuturor bolnavilor sau un marinar să cunoască doar un singur fel de a lupta împotriva furtunii şi valurilor mării“.

Chiar dacă la prima vedere Sfântul Ioan Gură de Aur consideră preoţia aproape „mai spirituală“ decât viaţa monahală, totuşi el are o stimă destul de importantă pentru stilul de viaţă ascetic al monahilor care l-a atras la început şi care a orientat întreaga-i viaţă preoţească şi episcopală. În predicile sale reaminteşte cu plăcere viaţa frumoasă a monahilor care au ales să trăiască în această lume stilul de viaţă al îngerilor, „filosofia sublimă“. Deseori propune creştinilor din Antiohia şi apoi celor din Constantinopol sobrietatea şi cumpătarea în toate a monahilor ca exemple de imitat. Călugării sunt nişte faruri care din pustiul vieţii lor solitare luminează şi orientează paşii creştinilor spre unirea cu Dumnezeu. Totuşi, în mod obiectiv, Sfântul Ioan declară: „Dacă cineva mi-ar oferi oportunitatea să aleg între o reputaţie bună, fiind la cârma Bisericii, sau împărtăşind viaţa monahală, aş acorda sufragiile mele primei propuneri; efectiv, nu am încetat deloc să afirm înaintea ta (Vasile) fericiţi cei care sunt capabili să îndeplinească, aşa cum se cuvine, o asemenea slujire“. Însă, în opinia sa, chiar dacă este convins că nu-i este posibil să se mântuiască fără a face un efort pentru mântuirea aproapelui, preferă mai bine să nu conducă la mântuire pe alţii decât să fie cauza condamnării lor veşnice şi a lui însuşi.

Milostenia, iubirea faţă de oile sale sunt cu siguranţă cauzele tuturor bunurilor pe care Hristos le cere celor aleşi pentru a împărtăşi cu el Taina Hirotoniei. Preoţia este o dovadă de iubire şi un har al Duhului Sfânt. Preoţia este un har al lui Dumnezeu la care omul nu poate răspunde decât prin oferta întregii sale persoane, devenind astfel „teofor“, purtător de Dumnezeu.