Preotul Dumitru Furtună face parte din galeria personalităţilor marcante ale primei jumătăţi a veacului trecut. Slujitor smerit al altarului, profesor, fondator de şcoală, cercetător neobosit, acest ilustru cărturar şi-a pus întreaga viaţă în slujba ridicării culturale, sociale şi spirituale a zonei de nord a Moldovei.
S-a născut la Tocileni, un cătun aflat nu departe de Botoşani, pe 26 februarie 1890, în familia preotului Grigore Furtună. Rămas orfan de tată de foarte mic, a crescut la Mănăstireni, în casa bunicului său.
Şcoala primară a urmat-o la Botoşani, remarcându-se, încă de pe atunci, ca un elev eminent, preocupat de opera lui Creangă. A continuat studiile la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi“ din Iaşi, absolvind ca şef de promoţie, şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Şi-a finalizat strălucit studiile universitare, după ce pe durata acestora publicase deja mai multe lucrări, dintre care două editate de Academia Română.
Deşi ar fi putut începe o frumoasă carieră universitară, tânărul teolog a preferat Dorohoiul, oraşul său de suflet, apropiat de locurile în care se născuse, căci, aşa cum aprecia cunoscutul pedagog Eugen D. Neculau într-un articol din revista „Mitropolia Moldovei şi Sucevei“ (1967), „la terminarea facultăţii, luase hotărârea de a-şi închina viaţa şi activitatea pentru ridicarea Moldovei de Nord“.
Întemeietorul Seminarului Teologic din Dorohoi
În târguşorul de la marginea ţării, ca şi în întreg judeţul Botoşani, părintele Dumitru Furtună a făcut istorie. În Dorohoi a slujit vreme de 25 de ani la Biserica de lemn „Vârgolici“, pe care a restaurat-o din temelii, astăzi fiind reprezentativă pentru zestrea arhitecturală a oraşului (monument istoric încă din 1915).
De numele său se leagă amenajarea primului local în care a funcţionat un teatru în Dorohoi. „La sala-teatru jucau actori din Bucureşti, cânta Enescu. Iar această sală era făcută din zestrea soţiei părintelui. În casa parohială în care locuiau era cenaclu literar“, a explicat pr. Cătălin Ifrim, parohul Bisericii de lemn Vârgolici şi profesor la Seminarul Teologic „Sf. Ioan Iacob“ din Dorohoi.
Tot prin eforturile sale, Gimnaziul „Grigore Ghica“ avea să fie transformat în liceu, în prezent unul dintre cele de elită din judeţul Botoşani. De asemenea, a contribuit la înfiinţarea Şcolii de fete „Regina Maria“ din Dorohoi. Prin neîncetatele sale eforturi s-a înfiinţat, la Şendriceni, lângă Dorohoi, Şcoala normală de băieţi, instituţie de învăţământ de o înaltă ţinută, ce a dat culturii româneşti nume mari: Alecu Ivan Ghilia (istoric) Alexandru Zub (istoric), Stelian Dumistrăcel (filolog), Ioan Caproşu (istoric), Ion H. Ciubotaru (etnolog şi istoric literar).
Una dintre cele mai însemnate realizări ale sale rămâne însă înfiinţarea seminarului teologic din Dorohoi. Încă din 1915, părintele Furtună a fost profesor de religie şi istorie la Gimnaziul „Grigore Ghica“ şi apoi director al acestei instituţii. Şi-a dat seama de necesitatea formării preoţilor în această parte de ţară, nu doar ca slujitori ai altarului, ci şi ca „lucrători pe tărâmul culturii populare“, şi, cu mari strădanii, a pus bazele unui astfel de for educaţional şi vocaţional. Astfel, la 1923 şi-a deschis porţile Seminarul teologic „Pimen Mitropolitul“, chiar sub conducerea părintelui Furtună. Instituţia a funcţionat timp de 10 ani şi a scos şapte serii valoroase de absolvenţi. Seminarul avea să-şi redeschidă porţile abia în 1993, după 60 de ani, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei.
Timp de 35 de ani a fost dascăl, dedicat profesiei, iubit şi respectat de elevi şi de urbea întreagă. Îi ajuta pe cei fără posibilităţi materiale, îi încuraja pe cei foarte creativi. A adăpostit în propria casă mulţi elevi basarabeni, sprijinindu-i cu cele necesare învăţământului seminarial.
Tot el a înfiinţat Societatea culturală „Sf. Maria“, iar în locuinţa sa se ţineau şedinţe culturale. Alături de reputatul pedagog Eugen Neculau a pus bazele unei Universităţi Populare la Ungureni, în judeţul Botoşani, după modelul celei înfiinţate de N. Iorga, la Vălenii de Munte.
A întreţinut legături cu mari personalităţi ale vremii, a publicat mult şi a adunat material enorm, cât să fie cercetat şi exploatat „în trei vieţi de om“. 208 lăzi cu documente au rămas în 1944 în subsolul casei în care locuia, însă la întoarcerea din refugiu nu a mai găsit decât un sfert din vastul material strâns într-o viaţă.
A murit pe 15 ianuarie 1965, în condiţii mizere, copleşit de necazuri şi de boli. „Comuniştii îi tăiaseră pensia, iar el îşi vindea manuscrisele ca să se întreţină. A murit în sărăcie, orb, la spitalul din oraş“, a povestit părintele Cătălin Ifrim.
A fost înmormântat la Cimitirul „Eternitatea“ din Dorohoi. Astăzi, un bust aşezat în curtea bisericuţei de lemn, în care a slujit un sfert de veac, aminteşte de marele cărturar Dumitru Furtună.
Publicist harnic
În plan publicistic, părintele Dumitru Furtună a fost neobosit. Ca teolog şi istoric a fost preocupat de problemele majore ale istoriei bisericeşti, una dintre cele mai apreciate lucrări ale sale fiind „Preoţimea românească în sec. XVIII“ (1915). Convins fiind că paisianismul este cel mai important curent de reorganizare a mănăstirilor din Moldova, întrepinde o vastă cercetare, finalizată cu teza de doctorat „Ucenicii stareţului Paisie la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani“, o altă lucrare de căpătâi din vasta sa operă.
O preocupare deosebită a avut pentru literatura religioasă veche, aplecându-se mai ales asupra scrierilor originale şi traducerilor cu conţinut religios. De asemenea, a publicat un studiu despre lucrarea „De imitatione Christi“ a lui Toma de Kempis. A scris mult şi despre marile personalităţi ale clerului românesc: mitropolitul Veniamin Costachi, mitropolitul Iosif Naniescu, arhimandritul Isaia Teodorescu (Popa Duhu), Popa Şapcă, Vasile Lucaciu. A cercetat şi publicat lucrări despre începuturile seminariilor teologice de la Socola, Central (Bucureşti), Argeş, Râmnic, Buzău. Nu poate fi uitat rolul său militant în introducerea limbii naţionale în cultul divin.
Preotul Dumitru Furtună a abordat, totodată, şi numeroase aspecte de teologie practică.
Unul dintre cei mai de seamă folclorişti ai ţării
La fel ca preotul Simion Florea Marian în Bucovina, în Moldova de Sus părintele Dumitru Furtună a fost un folclorist pasionat, lăsând o importantă zestre publicistică şi în acest domeniu: „Izvodiri din bătrâni“ (1912, ediţia I şi 1947, ediţia a II-a), lucrare premiată de Academie, „Vremuri înţelepte“ (1913), o culegere de povestiri, snoave şi legende, „Cântece bătrâneşti din părţile Prutului“ (1927), cu 67 de balade. A scris mult şi despre folcloriştii români, despre scriitorii populari, despre revistele de folclor. A adunat, de asemenea, un vast material etnografic.
Istoriograful Moldovei de Nord
Bun cunoscător al limbii slavone şi al scrierii chirilice, a descifrat sute de acte vechi, publicând documente, hrisoave, inscripţii, însemnări de pe cărţi, foi de zestre, mitrici. De asemenea, a scris despre oameni, despre evenimente, despre localităţi din zonele Dorohoi, Botoşani, Săveni.
Preocupări de istoriograf a avut şi în domeniul literaturii, scriind despre numeroşi autori români: Anton Pann, Petre Ispirescu, Gh. Asachi, Alecu Donici, Titu Maiorescu, C. Negri, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, G. Coşbuc. Însă marea sa pasiune a fost opera lui Ion Creangă, despre care a publicat 30 de articole. „Avea manuscrisele lui Creangă şi Jean Boutiêre, şeful Catedrei de limbă română de la Sorbona, şi-a dat teza de doctorat, dedicată operei marelui povestitor, cu ajutorul acestor manuscrise. A venit în refugiu, a fost nevoit să plece şi a lăsat toate documentele aici. Multe s-au risipit şi s-au pierdut. În piaţa din Dorohoi se vindeau seminţe în cornete făcute din manuscrisele lui Creangă. El a adunat foarte mult, dar n-a reuşit să mai valorifice, din păcate“, a explicat pr. Cătălin Ifrim, parohul Bisericii de lemn „Vârgolici“ din Dorohoi.
