Premiul Nobel pentru Literatură este cea mai importantă distincţie pe care un scriitor o poate primi în cursul vieţii. Ce se întâmplă, însă, atunci când este nevoit, din cauze întemeiate, să îl refuze? De obicei, nu se întâmplă nimic, premiul îi este acordat, dar nu mai este organizată ceremonia în care să-l poată primi şi să ţină un discurs de mulţumire. Oricum, merită să ascultăm povestea scriitorului rus Boris Pasternak, care nu a putut să îşi ridice premiul Nobel din cauza autorităţilor comuniste. Pasternak a fost singurul autor aflat într-o situaţie de acest gen. Un moment oricum greu repetabil.
Boris Pasternak a trăit într-o familie foarte cultivată şi recunoscută ca atare. Printre vizitatorii părinţilor săi se numărau: compozitorul Rachmaninov, poetul Rainer Maria Rilke sau scriitorul Tolstoi. Nu este un lucru de mirare, deoarece tatăl său, Leonid, era profesor universitar de arte plastice la Academia din Moscova. Era, totodată, şi un pictor foarte talentat. Mama sa, Roza Kaufman, era o pianistă neîntrecută. Bineînţeles, darurile părinţilor au trecut şi asupra sa, iar Boris a dovedit aplecare atât spre muzică, cât şi spre literatură. Pictura a rămas într-un stadiu oarecum incipient, dar schiţele sale demonstrează că avea şi acest talent. Prin urmare, pe 10 februarie 1890 se năştea o persoană cu multe calităţi, într-o zonă selectă a Moscovei. Studiul intens l-a însoţit încă din copilărie, dovedind o curiozitate ieşită din comun în domeniile menţionate anterior. Prima direcţie a studiilor superioare a fost muzica, dar, în 1910, Boris a părăsit Conservatorul din Moscova pentru a se înscrie la Universitatea din Marburg. Aici a stat sub influenţa curentului neo-kantian promovat de Nikolai Hartmann şi Hermann Cohen. Aceştia nu reuşesc să-l convingă pe studentul însetat de cunoaştere să rămână, iar Boris se întoarce în ţară începând cu 1914.
Cântecul tinereţii
În ciuda succesului literar obţinut mult mai târziu cu romanul „Doctor Jivago“, Pasternak a fost şi încă mai este receptat în ţara natală drept un poet important. Şi-a început cariera literară în domeniul poeziei şi este considerat un inovator semnificativ pentru literatura rusă. Marin Sorescu, cel care a publicat traducerea unei părţi din opera lirică a lui Pasternak, notează: „Coordonatele liricii lui Boris Pasternak mi se par a fi acestea: (a) natura văzută iluminat, mistic, dumnezeieşte, cu oficierea unei slujbe veşnice, la care el ar asista în genunchi, cu lacrimi în ochi, cu zile în ochi, cu viaţa în ochi, şi apoi (b) prezenţa stihiei feminine, ca un pol magnetic coordonator, care comandă toate reacţiile, stările sufleteşti, expresiile vieţii. De fapt, femeia e un derivat (pentru a vorbi în termeni chimici) al naturii, în catedrala imensă a ei fiind plantată ca o lumânare aprinsă în faţa vitraliului“ (Boris Pasternak, Lirice, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 5). Prima colecţie de poeme a fost publicată în 1914, fiind urmată de una mai consistentă, cinci ani mai târziu. Pasternak a considerat că Revoluţia bolşevică va aduce un curent modern în Rusia şi a refuzat să plece, dar aceasta s-a dovedit a fi o alegere greşită. Doar Dumnezeu l-a păzit de internarea sa într-un gulag siberian. Se spune că Stalin însuşi l-ar fi cruţat atunci când i-a găsit numele pe lista scriitorilor proscrişi. Pasternak a fost nevoit să îşi redefinească stilul pentru a nu fi interzis pe plan literar. Scriitorii ruşi din exil au început să îl conteste pentru alegerile făcute, iar Vladimir Nabokov l-a numit „bolşevicul plângăcios“. Tot succesul înregistrat în cercurile ruse din exil a fost demontat datorită schimbării atitudinii sale. Pasternak voia doar să supravieţuiască, dar compromisul cu autorităţile comuniste nu i-a fost iertat.
„Doctor Jivago“
Fără îndoială, anul 1957 este cel mai important din biografia scriitorului rus. Deoarece nu putea să îşi publice capodopera literară „Doctor Jivago“ în Rusia, Pasternak a reuşit să o publice în Italia, prin intermediul unui prieten. Scrierea a dobândit de la început un succes mult peste aşteptări, rămânând 26 de săptămâni pe primul loc al celor mai vândute cărţi în Statele Unite ale Americii. În Rusia, acest succes nu a fost bine văzut, în timpul respectiv circulând o vorbă hazlie, plină de realitate: „Nu l-am citit pe Pasternak, dar îl condamn“. Cartea a inspirat şi filmul cu acelaşi nume, avându-i drept protagonişti pe binecunoscuţii actori Omar Shariff şi Julie Christie. În 1958, Pasternak avea să câştige premiul Nobel pentru Literatură, dar nu a putut să intre în posesia lui din cauza opoziţiei autorităţilor comuniste. După ce a trimis o primă telegramă, exprimându-şi entuziasmul, Pasternak va mai scrie una peste patru zile, exprimându-şi refuzul de a primi marele premiu. Acesta îi va fi decernat fiului său, Evgheni, în 1989, ocazie cu care el va declara că această distincţie i-a adus tatălui său mai multe necazuri decât se aştepta. O altă glumă a timpului a fost înregistrată şi premiată într-un film animat. Pasternak tăia copaci împreună cu un alt deţinut în Siberia şi îi spune acestuia: „Eu mă aflu aici pentru că am câştigat premiul Nobel. Tu ce crimă ai săvârşit?“. Acest desen animat a primit premiul Pulitzer. Numai scriitorul nu a beneficiat de vreo consolare şi s-a stins din viaţa aceasta pe 30 mai 1960, din cauza unui cancer la plămâni.
Ascetism poetic
Nu doar greutăţile vieţii şi nevoinţele fac parte din asceza fiecăruia, ci şi creaţia. Or, creaţia poate fi bună sau rea, după cât de mult te-ai cheltuit pentru a o realiza, dar crucea cea mai grea a ei este discernământul. „Grea cruce să iubeşti pe unii./ Dar tu - ce simplă! De-nţeleg/ Secretul frumuseţii tale,/ Enigma vieţii o dezleg./ S-aude, primăvara, foşnet/ De adevăruri, cum răzbat./ Ca aerul îţi e-nţelesul,/ Ca el de dezinteresat./ Freamătul viselor s-aude/ Atunci - şi parcă le şi vezi./ În rândul marilor temeiuri,/ Tu, precum aerul, te-aşezi./ Uşor e: te trezeşti, din suflet/ Zvârli pleava vorbei, vechi cusururi, / Curat s-o duci de-aici-naite,/ Să nu te mai mânjeşti de-a pururi“ (Lirice, p. 71) Rareori putem găsi o poezie care să fie atât de plină de adevăr şi puritate, dar acesta este darul celui care caută neîncetat înţelesul lucrurilor.
Sensuri lăuntrice
Pasternak a căutat fără răgaz temeiul lucrurilor, raţiunile necreate pe care Dumnezeu le-a risipit, asemenea seminţelor, în creaţie. Fie în vers, fie în proză, fie în pictură, fie în muzică, lui Pasternak îi este specifică acea căutare neobosită, acea sete care nu se poate astâmpăra cu jumătăţi de măsură. „În toate, Doamne, aş vrea s-ajung/ La ultimu-nţeles./ Esenţa drumului cel lung/ Şi-a sufletului, mai ales./ La miezul stinselor lumini/ S-ajung victorios/ La temelii, la rădăcini,/ La măduvă, la os,/ Mereu al soartei tainic fir/ Prinzând cu mâini subţiri/ Să simt, să cuget, să mă mir/ Să fac descoperiri“ (Lirice, p. 132) Aceasta este direcţia omului: cercetarea lucrurilor şi a raţiunilor lor, pe care poeţii au simţit-o dintotdeauna vibrând în interiorul lor. Doar poeţii mari.
Celebritate şi personalitate
Oricât de celebri am fi, trebuie să învăţăm să rămânem cu picioarele pe pământ. Slava deşartă ne dă târcoale, gândurile orgolioase îşi iţesc raţiunile ascunse şi, îmbătaţi de succes, alunecăm pe un drum prăpăstios. Nu ne mai putem regăsi propria persoană în descrierile măgulitoare ale celorlalţi. Ne transformăm în caricaturi. Pasternak rosteşte un avertisment la adresa tuturor celor care încearcă să fie celebri fără a cunoaşte valoarea propriei creaţii. „Nu e frumos să fii celebru/ - De parcă asta-ţi dă avânt! -/ Să strângi hârtii, să-ţi faci arhivă,/ Să te tot bâţii pe-un cuvânt./ Creaţia-i o dăruire/ Şi nu scandal şi împrumuturi/ E ruşinos, o nulitate/ Pe buzele oricui să fluturi./ Trăieşte fără impostură/ Încât, când n-o să mai ai vreme,/ Să te-ndrăgostească depărtarea/ Şi viitorul să te cheme./ E bine să laşi spaţii albe,/ Nu în hârtii, ci în destin,/ Dar adnotând pe marginalii/ De zile ce se duc şi vin./ Şi în necunoscut te-afundă/ Şi pierde-te-n el, ascuns,/ Cum se ascunde-o casă-n ceaţă/ Când ceaţa e de nepătruns./ Alţii-or veni, pe urma-ţi vie,/ Supusă vieţii şi erorii./ Tu însuţi, nu deosebi/ Înfrângerile de victorii./ Şi nu te-abate cu o iotă/ Tu de la tine - hotărât,/ Ci numai să fii viu, viu - simplu -/ Viu pânâ la capăt - şi atât“ (Lirice, p. 187).
