Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Semnul vieții, mărturia Învierii și garanția mântuirii

Semnul vieții, mărturia Învierii și garanția mântuirii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Documentar

Praznicul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos este, deopotrivă, un eveniment liturgic însemnat, un moment de o profundă și sublimă solemnitate spirituală, un prilej de rememorare a evenimentelor de acum aproape două milenii, o ocazie care prilejuiește și cheamă la comuniunea în gând, în credință, în speranță și în iubire. Învierea lui Hristos constituie, însă, și un moment de meditație, de conștientizare, iar unul dintre aspectele cele mai evidente, puse în legătură cu această sărbătoare creștină, este emoția bucuriei.

Problema bucuriei și a modului în care aceasta influențează existența și manifestarea omului nu reprezintă un subiect de noutate în sfera gândirii universale. Despre bucurie, ca despre numeroase alte forme de manifestare a persoanei, s‑a vorbit încă din cele mai vechi timpuri. Bineînțeles, rândurile de față nu ne permit să ne oprim pe îndelete asupra curentelor sau ideilor referitoare la sensul bucuriei, așa cum au fost ele formulate sau dezvoltate în timp. Reținem, însă, două aspecte care ni se par esențiale în analiza acestei teme: primul face referire la modul în care a fost înțeleasă bucuria în raport cu fericirea; cel de‑al doilea aspect, care ne suscită atenția, îl constituie relația pe care unii gânditori au observat‑o între bucurie și plăcere. Și în primul, și în al doilea caz, o contribuție de referință în conturarea problemei a avut‑o filosofia antică.

Într‑un volum apărut cu câțiva ani în urmă, al cărui titlu este destul de sugestiv (îCea mai frumoasă istorie a fericiriiÎ), autorii (Andre Comte‑Sponville, Jean Delumeau și Arlette Farge) găsesc numeroase argumente pentru a identifica fericirea cu însuși scopul existenței umane. Punctul de plecare în conturarea acestei pledoarii despre fericire îl constituie filosofia lui Socrate, o filosofie în care accentul este pus pe condiția omului și pe înțelegerea scopului existenței acestuia. În filosofia socratică, fericirea este observată și asimilată binelui suprem. Dobândirea acesteiεὐδαιμονία(echivalentul grecesc al cuvântului fericire) constituie țelul, scopul, finalitatea vieții omului și se traduce printr‑un efort continuu al persoanei de a descoperi și a practica faptele virtuoase. Binele suprem (fericirea) reclamă însăși fericirea morală. Într‑o formă mai mult sau mai puțin familiară filosofiei lui Socrate, au observat problema fericirii și Platon, Aristotel sau Plotin.

Un mod particular de abordare a fericirii îl aflăm și în filosofia cinicilor, care împărtășeau convingerea că fericirea, ca scop ultim al vieții, nu poate fi atinsă decât printr‑o viață naturală, trăită printr‑un ascetism forțat, violent, de multe ori ilar și disprețuitor. În contradicție cu teoria cinicilor, filosofia cirenaică a observat în fericire un „derivat al plăcerii oferite de simțuri”. Altfel spus, pentru acești gânditori ai antichității grecești, plăcerea constituia „singurul criteriu pentru ceea ce este bun și rău” (A. Gottlieb, „Socrate, filosoful martir”, pp. 59‑60). La confluența acestor două doctrine se afla paradoxul filosofic al epicureismului, care, într‑un efort de a îmbina ascetismul cu hedonismul, promova descoperirea unei fericiri născute din limitarea dorințelor.

Nici în filosofia mai târzie, fericirea nu a fost separată de înțelesul de ideal dat de filosofii antici. La jumătatea secolului al XVII‑lea, francezul Blaise Pascal admitea că toți oamenii, fără excepție, doresc și caută fericirea. Însă, în absența unui reper unanim recunoscut, care să clarifice drumul de urmat în aflarea fericirii, au apărut opinii dintre cele mai diverse. Renumitul ­psihanalist Freud vedea în fericire un ideal inaccesibil omului și reducea existența umană la realitatea plăcerii. Dintre varietatea de opinii cu privire la fericire se remarcă și teoria kantiană, conform căreia tocmai satisfacerea dorințelor determină starea de fericire. Cu filosoful englez Hobbes, fericirea dobândește un sens obiectiv, aceasta fiind observată în contextul organizării politice și asimilată teoriei despre putere, identificată cu efortul depus de om în scopul îndeplinirii do­rințelor.

Succinta incursiune în domeniul filosofiei, făcută pe parcursul rândurilor de mai sus, în scopul identificării reflecțiilor cu privire la fericire, nu este una întâmplătoare. S‑a putut observa că, în general, atunci când vorbesc despre fericire, filosofii fac trimitere la noțiunea de bine, indiferent că aceasta este pusă în legătură cu unele aspecte concrete ale vieții sau, dimpotrivă, este observată ca ideal ultim al omului. Filosoful evreu Baruch Spinoza observă în fericire puterea omului de a se bucura. Între fericire și bucurie se conturează astfel un raport de complementaritate. Cu siguranță, acest raport de complementaritate între bucurie și fericire există și în cazul opiniilor filosofice prezentate mai sus, chiar dacă acest aspect nu este strict precizat. Pentru Socrate, cu­noaș­terea și practicarea virtuții în diferite momente conduceau la bucurie; pentru cinici, bucuria consta în actele de asceză asumate, în timp ce pentru filosofii care au postulat rolul plăcerii, bucuria era definită de fiecare plăcere trăită. Astfel, indiferent de context, fără a se confunda, bucuria și fericirea apar ca ­
două scopuri ale omului, primul imediat, al doilea îndepărtat, idealizat.

Despre bucurie în Sfânta Scriptură

Despre faptul că bucuria a constituit în timp obiectul reflecțiilor omului dau mărturie, după cum s‑a putut observa, diversele opinii și păreri filosofice. Le‑am putea rezuma amintind că, în general, pentru filosofi bucuria se identifică cu mulțumirea pe care omul o are după fiecare faptă (bună) săvârșită. Bine­înțeles, însușirea de bună suportă înțelesuri diferite, în funcție de contextul ideologic, însă, din moment ce, în sens filosofic, starea de bucurie conturată reprezintă mereu un pas înainte spre aflarea fericirii, devine evident că bucuria este rezultatul unei acțiuni bune. Ne întrebăm, în această situație, ce anume poate conferi omului siguranța unei fapte bune și, prin urmare, garanția faptului că bucuria survenită ar conduce la fericire? În Epistola către Romani, Sfântul Pavel face o precizare esențială: „Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu‑l voiesc, pe acela îl săvârșesc” (Romani 7, 18‑19). Prin urmare, în absența unei certitudini a ceea ce este bine, cum poate fi definită și particularizată bucuria?

Răspunsul la aceste întrebări îl aflăm pornind de la Sfânta Scriptură. În cărțile Bibliei, termenul de bucurie este menționat, în diverse contexte, de peste 200 de ori. Astfel, în Evanghelia după Ioan, Mântuitorul Se adresează ucenicilor Săi, subliniind că toate cele spuse lor au avut drept scop ca „bucuria Mea să fie întru voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (In. 15, 11). Momentul Învierii lui Hristos din morți devine și prilejul potrivit pentru ca Mântuitorul să le întâmpine pe femeile mironosițe și să le îndemne să se bucure (Mt. 28, 9). În Evanghelia după Matei, în cuprinsul Predicii de pe Munte, Mântuitorul îndeamnă pe cei prezenți să se bucure și să se veselească, pentru că plata celor credincioși va fi multă în ceruri (Mt. 5, 12). De asemenea, în diverse pilde rostite de Iisus, evanghelistul identifică bucuria cu binecuvântarea lui Dumnezeu (Mt. 25, 21; Mt. 13, 44).

Despre bucurie vorbește și Sfântul Apostol Pavel. El numește bucuria „roadă a Sfântului Duh” (Gal. 5, 22), care se revarsă din însăși simțirea prezenței lui Dumnezeu (Rom. 15, 13) și se descoperă în comuniune (I Tes. 2, 19‑20), adâncind‑o (II Cor. 2, 3) și devenind rod al unității (Flp. 2, 2). Același Apostol observă că bucuria este strâns legată de relația și comuniunea cu semenii: „Căci totdeauna, în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toți, cu bucurie” (Flp. 1, 4). Totodată, Pavel accentuează că cei credincioși trăiesc o bucurie continuă (II Cor. 6, 10), de aceea, în epistolele sale, se adresează destinatarilor îndemnând la bucurie: „Bucu­rați‑vă pururea” (I Tes. 5, 16), „Bucurați‑vă întru Domnul” (Flp. 3, 1) sau „Bucurați‑vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați‑vă” (Flp. 4, 4). Pentru Sfântul Apostol Petru, bucuria este semn al dragostei și al credinței și garanție a mântuirii sufletului: „Pe El, fără să‑L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu‑L vedeți, voi credeți şi vă bucurați cu bucurie negrăită şi preamărită, dobândind răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor” (I Petru. 1, 8‑9).

Observăm din cele câteva referințe scripturistice prezentate că, în cărțile Sfintei Scripturi, bucuria capătă o altă rezonanță, diferită de cea promovată de filosofie. Cel care dă sens bucuriei este însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Întreaga Scriptură cheamă la bucurie, adică îndeamnă la Hristos: „Slujiți Domnului cu frică și vă bucurați Lui cu smerenie” (Ps. 2, 10), amintește psalmistul. De asemenea, se poate observa că această bucurie are și un caracter motivant, impulsionant, pentru că ea cheamă la transformare morală. Cel care se bucură în Hristos și de Hristos este o persoană care crește prin și în această bucurie. În toată această creștere și transformare a omului, scopul urmărit este fericirea veșnică, adică sfințenia, desăvârșirea: „Fiţi, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48). De asemenea, este lesne de observat că bucuria celor credincioși nu este una egoistă, individualistă, marginalizantă sau exclusivistă, ci ea își găsește sensul în comuniunea cu semenii.