În fiecare an, la 24 iunie, Biserica face pomenirea Sfântului Niceta de Remesiana, ierarh daco-roman de neam. Numele său provine din limba greacă şi înseamnă „învingător“. Cetatea Remesiana a fost întemeiată de împăratul Traian, situată în provincia romană Dacia Mediterranea, într-o regiune de deal, pe valea râului Nişava. Astăzi este localizată în satul sârbesc Bela Palanka, la 30 de kilometri de oraşul Niş (fostul Naissus roman), către graniţa cu Bulgaria. În scaunul episcopal al cetăţii a păstorit Ierarhul Niceta începând din anul 366, până după 414, când avem ultimele date despre existenţa sa. Prin rodnica sa activitate misionară şi pastorală de la sud şi nord de Dunăre, Sfântul Niceta a avut o contribuţie importantă la răspândirea creştinismului în rândul strămoşilor noştri daco-romani.
Viaţa şi activitatea sa au fost consemnate în scris, în primul rând prin condeiul prietenului său, Sfântul Paulin de Nola (353-431). În limba română se remarcă studiile părintelui profesor Ştefan Alexe, autor al unei teze de doctorat cu titlul „Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică din secolele IV-V“, precum şi scrierile vrednicului de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei. Născut pe la anul 340 chiar în cetatea pe care avea să o păstorească, Niceta se pare că şi-a petrecut prima parte a vieţii în Apusul Europei. Toate scrierile sale sunt în limba latină, într-o exprimare aleasă, izvoarele acestor scrieri sunt tot de limbă latină, iar cel mai bun prieten al său a fost Sfântul Paulin de Nola, localitate din Italia, în apropiere de Napoli. S-au consemnat două vizite făcute de Niceta în Italia, cu destinaţia Roma, dar şi opriri la Paulin, în Campania, „spre a se închina la moaştele Sfântului Felix“, în anii 389 şi 402. După fiecare vizită, episcopul nolanez i-a dedicat câte un poem din care descoperim atât portretul vrednicului ierarh daco-roman, cât şi admiraţia autorului pentru organizarea exemplară a eparhiei din Remesiana.
Păgânii, datorită lui Niceta, au devenit slujitori ai lui Hristos
Primul poem al Sfântului Paulin porneşte de la grija ce i-o poartă prietenului său în lungul drum de întoarcere din Italia către Remesiana natală, având în vedere că Niceta avea de străbătut teritoriile balcanice controlate de barbari, ale căror atacuri erau cunoscute. Aceiaşi barbari, însă, erau ţinta operei misionare creştine: „Păgânii, vestiţi prin tâlhării şi omoruri, locuind prin munţi, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor paşnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.“ Sciţii, geţii, dacii şi bessii, cu toţii îl numeau „părinte“. Mitropolitul Nestor scria, în acest sens, că „şi-a desfăşurat sfânta sa lucrare de convertire în spaţiul Daciei Mari, pentru acelaşi popor creştin, atât din dreapta, cât şi din stânga Dunării“.
Erudiţia Sfântului Niceta de Remesiana este dovedită de lucrările scrise, toate în limba latină, ca mijloc de activitate misionară şi pastorală. Dogmatic, veghea cu străşnicie la apărarea dreptei credinţe, des încercată de disputele cu ereticii, specifice perioadei în care a vieţuit. Didactic, descoperea învăţătura creştină atât catehumenilor, cât şi creştinilor neiniţiaţi. Liturgic, explica frumuseţea cultului divin, povăţuind atitudinea necesară în timpul slujbelor, cântarea omofonă sau ţinuta vestimentară.
Opera socotită de căpătâi a fost tradusă în limba română cu titlul de „Cărticele de învăţătură“, un catehism pentru cei ce se pregăteau să primească Sfânta Taină a Botezului, „căci ce poate să fie mai bun decât hotărârea omului de a deveni din păgân credincios, din păcătos drept, din sclav liber, din duşman prietenul lui Dumnezeu şi moştenitor al împărăţiei cereşti?“.
Privegherea şi psalmii
Scrierile „Despre privegherea robilor lui Dumnezeu“ şi „Despre folosul cântării de psalmi“ sunt două predici cu caracter practic ale Sfântului Niceta, care dovedesc unitatea şi continuitatea cultului ortodox rânduit de Sfinţii Părinţi şi păstrat cu sfinţenie până în zilele noastre. Din prima predică aflăm că privegherea fusese introdusă de curând ca slujbă bisericească rânduită a se săvârşi vineri seara şi sâmbătă seara, bogată în cuvântări, imne de laudă şi lecturi sfinte. Poporul român a adoptat această rânduială, dând noi înţelesuri noţiunii de priveghere, toate pornind de la slujba atestată de Sfântul Niceta. Mitropolitul Nestor Vornicescu vorbeşte despre pasărea numită privighetoare, despre slujba de sâmbătă seara sau din ajunul praznicelor care la mănăstiri se numeşte Priveghere, şi tot de la priveghere, în cultul Bisericii pentru cei răposaţi, avem „priveghiul“ din noaptea dinaintea înmormântării şi denumirea de „privighetoare“ pentru lumânarea de pe pieptul mortului. Cea de-a doua scriere este un istoric al utilizării psalmilor în scrierile Vechiului şi Noului Testament, aceste „taine ale lui Hristos“ care aduc atâtea binefaceri spirituale. Pentru ca slujba bisericească să fie o armonie în comuniune, recomandă următoarea conduită: „Când se cânta, toţi să cânte; la rugăciune, toţi să se roage; când se citeşte, să se facă linişte ca toţi să audă la fel ceea ce citeşte lectorul, iar nu unii rugându-se cu voce tare, să facă zgomot. Dacă soseşti mai târziu, în timp ce se citeşte, adoră numai pe Domnul, închină-te şi ascultă cu atenţie“. Un îndemn de acum mai bine de 1.600 de ani, la fel de actual şi astăzi!
„Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“ - imnul compus de Sfântul Niceta de Remesiana
În anul 370, Sfântul Niceta a compus imnul „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm“, sau, pe scurt, Te Deum, cu scopul de a întări învăţătura dogmatică ortodoxă în faţa provocării ereticilor. Cunoscător al artei muzicale, a folosit cântarea liturgică pentru o mai bună însuşire de către credincioşi a adevărurilor de credinţă. Mitropolitul Nestor avea să afirme că „noi, românii, de la începuturile Bisericii noastre am avut în sfântă folosinţă şi acest înălţător imn al Sfântului Niceta de Remesiana, în limba originală latină, la vremea creării lui, fiind apoi, în mod incontestabil, tradus şi în română de timpuriu, pentru că nu ar fi putut lipsi din repertoriul serviciului religios al unui popor ca al nostru, având o neabătută râvnă creştină, un cler şi ierarhi care se preocupau cu toată grija de păstrarea ritualului ortodox, a integrităţii conţinutului acestui ritual“. Părintele profesor Ştefan Alexe socoteşte că imnul Te Deum a pătruns pe pământul românesc odată cu misionarii trimişi de autor: „Uşor de reţinut, cuprinzând, pe scurt, învăţături esenţiale mântuirii, de o curăţie cristalină a credinţei întocmai ca apa izvoarelor de munte, imnul Sfântului Niceta a fost învăţat cu uşurinţă de străbunii noştri, care l-au lăsat moştenire din neam în neam, ajungând până la noi“. Frumoasa cântare se regăseşte şi la sfârşitul „Psaltirii în versuri“ a Sfântului Mitropolit Dosoftei, din anul 1673, în limba slavonă.
Părintele daco-romanilor şi al românilor
O scrisoare din data de 13 decembrie 414 adresată de episcopul Inocenţiu I al Romei „episcopilor macedoneni“ este ultimul document ce aminteşte de Sfântul Niceta în scaunul eparhiei de Remesiana. Data mutării sale la cele veşnice a fost trecută sub tăcere de istorie, lăsând loc diferitelor interpretări care ajung chiar la anul 416. Martirologiile romane îl sărbătoresc la 7 ianuarie, în aceeaşi zi cu cel ce i-a fost bun prieten, Sfântul Paulin de Nola. Biserica noastră îl prăznuieşte, însă, la 24 iunie.
Prin vorbă, condei şi cânt, Sfântul Niceta de Remesiana se dovedeşte a fi, pentru poporul român, un misionar de evanghelizare, dar şi un factor de romanizare. Predicând şi scriind într-o latină clară şi simplă, a avut o importantă contribuţie la continuitatea populaţiei daco-romane în spaţiul carpato-danubiano-pontic după retragerea aureliană. Tezaurul moştenit este preţuit de ilustrul preot profesor Ioan G. Coman: „Ortodoxia românească a primit prin strămoşii ei daco-romani şi prin generaţiile lor următoare până azi credinţa şi doctrina teologică fără schimbare de la Sfântul Niceta... Claritatea gândirii teologice la români vine, în mare măsură, de la Sfântul Niceta. Dulceaţa slujbelor şi a cazaniilor Ortodoxiei româneşti, care a dat naştere, se pare, cuvântului «privighetoare», se prelinge, probabil tot de la el: «Limba noastră-i limbă sfântă, limba vechilor cazanii». Împletirea teologiei cu filocalia, în Ortodoxia noastră, e o tradiţie spirituală care urcă până la Sfântul Niceta, Sfântul Ioan Casian, Teotim I şi călugării sciţi, care, toţi, se străduiesc pentru desăvârşire“.
