Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reuşit să îmbine, în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei, asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mănăstiri româneşti. A făcut din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. Punând accent pe ascultare, trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânală, a reuşit să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea.
„Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni“, îl caracteriza Sfântul Paisie Velicikovski pe mentorul şi duhovnicul său Sfântul Vasile de la Poiana Mărului.
Fiind unul dintre cei mai vestiţi dascăli şi lucrători din secolul al XVIII-lea ai Rugăciunii lui Iisus - „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul“ -, de numele Sfântului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existenţa isihasmului românesc, adică practicarea Rugăciunii minţii, făcând din obştea sa o adevărată şcoală de trăire isihastă. Denumirea „de la Poiana Mărului“ se trage de la schitul înfiinţat, prin 1730-1733, împreună cu alţi 12 ucenici în Poiana Mărului, în Munţii Buzăului.
Stareţ la nici 30 de ani
Sfântul Vasile este un reprezentant al emigraţiei monahale ruso-ucrainene care s-a produs în secolele XVII-XVIII în urma reformelor lui Petru cel Mare în Rusia şi a persecuţiilor uniate în Ucraina rămasă sub stăpânirea polonă. Născut în 1692, în părţile Poltavei, Ucraina, a petrecut mai mulţi ani din tinereţea sa în aspre nevoinţe în sihăstriile din Rusia, apoi în Munţii Moşenski, în apropierea Kievului, unde se călugărise. Vine în Ţara Românească, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brâncoveanu şi a Mitropolitului Antim Ivireanu, când viaţa bisericească şi culturală a Ţării Româneşti era în apogeu. Împreună cu ucenicul său, ieroschimonahul Mihail, şi cu alţi călugări, intră în obştea Mănăstirii Dălhăuţi, în apropierea oraşului Focşani, unde rămâne 20 de ani. Aici este hirotonit preot şi la scurt timp numit stareţ, chiar dacă nu avea încă nici 30 de ani.
Sub păstorirea sa, Mănăstirea Dălhăuţi a cunoscut o intensă renaştere spirituală. Cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări sihaştri, pe care îi învaţă cu ascultarea, smerenia, tăcerea şi lucrarea cea de taină a Rugăciunii lui Iisus. Astfel, stareţul Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, renumită în Ţara Românească. Ucenicii săi, munteni, moldoveni, ardeleni şi ruşi, trăiau în desăvârşită dragoste şi bună rânduială. Crescând numărul lor, o parte dintre ei se stabilesc la schiturile din jur: Trestieni, Ciolanu, Cârnu, Răteşti, Rogoz, Bonţăşti, Valea Neagră (Vrancea) şi altele.
Iniţiatorul unui curent de înnoire duhovnicească
Ca stareţ la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost şi Cuviosul Paisie, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750, merge la acesta, în Muntele Athos, unde îl călugăreşte. Preluând mişcarea isihastă de la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului († 1726), fericitul stareţ Vasile era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi filocalici.
Punând accent pe ascultare, pe trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, practicarea Rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânală, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului al XVIII-lea. Sfântul Vasile de la Poiana Mărului afirmă cu insistenţă că Rugăciunea inimii nu e numai pentru sihastri, ci şi pentru cei din viaţa de obşte. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul al XV-lea, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la Tismana († 1406), Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul, este desăvârşit şi răspândit în toate ţările ortodoxe la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, prin marii stareţi: Sfântul Paisie de la Neamţ († 1794), Sfântul Gheorghe de la Cernica († 1806) şi Sfântul Calinic de la Cernica († 1868).
Trecut în rândul sfinţilor în martie 2003
Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reuşit să îmbine în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul al IV-lea. Astfel, stareţul Vasile a reînnoit viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română. Cuviosul Vasile şi-a dat sufletul în mâinile Domnului în anul 1767, lăsând în urmă numeroşi ucenici.
Datorită vieţii sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa din 4-5 martie 2003, a hotărât ca stareţul de la Poiana Mărului să fie trecut în ceata Cuvioşilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi să fie cinstit la data de 25 aprilie, zi în care a trecut la Domnul.
Scriitor şi traducător
Pe lângă aleasa sa viaţă duhovnicească-ascetică, stareţul Vasile era şi un bun cunoscător al scrierilor patristice şi postpatristice, din care a făcut anumite traduceri. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ a scris şi câteva „Cuvinte“ despre paza minţii, despre rugăciune şi creştere duhovnicească, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrări teologice-ascetice, în limba slavonă, care au rămas în manuscris:
• Întrebătoare răspunsuri adunate din Sf. Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite tăgăduinţei călugăreşti cei de bună voie (tipărită la Mănăstirea Neamţ în 1816);
• Cuvînt Înainte la cartea fericitului Nil de la Sorska şi Adăogire sau cuvânt pe urmă la cartea fericitului Nil de la Sorska, (ascet, teolog şi filozof rus, stareţ la Sorska, 1433-1508);
• Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul;
• Cuvînt înainte sau înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul;
• Adăugire sau cuvânt pre urmă la cartea Sfântului Nil de la Soesca;
• Închipuire cum se cade nouă celor ce suntem pătimaşi şi călcăm poruncile să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere.
Se cunosc şapte manuscrise slave copiate la Schitul Poiana Mărului, din care patru cuprind unele din lucrările menţionate. Unul este copiat de stareţul Vasile, iar un altul, cuprinzând versiunea slavă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie“, a fost copiat tot de el. Opera sa a fost tradusă în limba română şi copiată în zeci de manuscrise. Cuvintele sale introductive sunt adevărate pagini de filocalie şi călăuză spre Hristos prin rugăciune.
