Simboluri legate de Învierea Domnului

Sărbătoarea Paştilor este însoţită de o serie de obiceiuri pe care le-am moştenit de la înaintaşii noştri. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care le ţineau mai înainte. Mai jos, ne vom opri asupra câtorva acte sau obiceiuri, căutând să aflăm care este legătura lor cu praznicul Învierii şi în ce măsură îl pot ajuta pe credincios să se apropie mai mult de Dumnezeu.

Lumânarea

În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică se îngrijesc să vină cu lumânări pentru „a lua lumină“: din candela aflată pe sfânta masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de luaţi lumină!“ Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină. Această lumină este dusă apoi de fiecare, la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă.

Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este lumină (1 Ioan 1,5).

Apoi, lumânarea care arde este „vie“: flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet, încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.

În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

Mielul pascal

Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.

Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate.

Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă. De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.

Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus...“ (Is. 53, 7).

Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.

Aşadar, pentru creştini, mielul de Paşti nu are o semnificaţie religioasă. Sacrificarea şi consumarea acestuia în zilele Învierii Domnului trimit însă cu gândul la minunea trecerii poporului evreu prin Marea Roşie şi pot constitui un prilej de meditaţie la Hristos, Mielul lui Dumnezeu.

Ouăle roşii

Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!“, „Adevărat a înviat!“

Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.

Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.

Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus“. Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

Pasca

Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini, este împodobită cu aluat împletit.

O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus, cu ucenicii Săi, prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.

▲ Iepuraşul aducător de ouă

Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter.

Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.

Astăzi, iepuraşul de Paşti are, în mod preponderent, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate“ iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel înviat, o pot depăşi.