Slujire sfântă, jertfă misionară, râvnă pastorală şi pasiune pentru cultură

Eparhia Dunării de Jos este un spaţiu geo-spiritual care, prin rânduiala lui Dumnezeu, a fost păstorit de mari ierarhi, care au lăsat mărturii luminoase şi s-au aşezat cu cinste în galeria slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române. Cu rădăcinile în slujirea vechilor ierarhi tomitani, pe linia sfinţeniei mitropolitului Iachint de Vicina, urmând marilor mitropoliţi ai Proilaviei, ierarhii Dunării de Jos au strălucit, în istoria multiseculară a eparhiei, prin slujirea lor sfântă, prin jertfa lor misionară, prin râvna pastorală şi prin pasiunea lor pentru cultură.

Episcopul care a ctitorit Eparhia Dunării de Jos cu numele ei de astăzi este Melchisedec Ştefănescu, care vine la cârma Dunării de Jos în 1864, mai întâi ca locţiilor, apoi ca episcop titular. Episcopia Dunării de Jos cuprindea atunci judeţele Covurlui, Brăila, Ismail şi Bolgrad. După studii strălucite în ţară, dar şi peste hotare (Kiev), concretizate printr-o fructuoasă carieră didactică, Episcopul Melchisedec venea pe tronul Dunării de Jos şi cu o semnificativă experienţă administrativă. Unul dintre rolurile majore pe care l-a jucat Episcopul Melchisedec Ştefănescu în viaţa Bisericii noastre a fost implicarea sa în complexul proces de recunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Într-un context nefavorabil al relaţiilor cu Patriarhia Ecumenică, agravat de sfinţirea Sfântului Mir în Joia Mare (25 martie 1882) la Catedrala mitropolitană din Bucureşti, episcopul Melchisedec a avut curajul să răspundă astfel învinuirilor pe care patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea le aducea Bisericii noastre: „Românii nu au primit botezul şi doctrina creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor episcopi. Căci creştinătatea românilor este mai veche decât chiar existenţa Constantinopolului... A căuta mirul pe la Bisericile altor ţări înseamnă a nu avea conştiinţa şi încrederea că Duhul Sfânt Se pogoară de la Dumnezeu... Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să Se coboare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi apoi de acolo să-L cerem şi să-L dobândim şi noi“. Memoriul episcopului Melchisedec, din care am citat, a fost aprobat de Sfântul Sinod, ca act oficial, cu titlul „Act sinodal care cuprinde autocefalia Bisericii Ortodoxe Române“, a cărui ax este afirmaţia că „pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, Sfântul Sinod declară sus şi tare că Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nici o autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva“ şi a fost trimis la Constantinopol în februarie 1883, prin Ministerul de Externe al României.

„Un savant, veşnic cu cartea în mână“

O altă coordonată a personalităţii episcopului Melchisedec a fost activitatea sa ca membru al Academiei Române. Autor de manuale şi de lucrări de cercetare istorică, cu activitate didactică impresionantă, posesor al unei biblioteci de o mare valoare, Melchisedec a devenit, în timp, aşa cum a fost caracterizat, „un savant, veşnic cu cartea în mână“. A fost ales membru al Academiei în anul 1870 şi a participat cu regularitate la sesiunile Academiei, conducând secţiunea istorică. A susţinut nenumărate conferinţe şi comunicări cu caracter ştiinţific, contribuind în mod însemnat la istoria bisericească de la noi. B. P. Hasdeu arăta că „episcopul Melchisedec a fost bărbatul cel mai cu ştiinţă dintre prelaţii noştri contemporani şi locul său în Academia Română i se cuvenea pe drept“.

Activitatea sa la Dunărea de Jos (1864-1878) a constat mai întâi în organizarea eparhiei, închegând un corp administrativ de elită şi înfiinţând Seminarul eparhial, la Ismail, şcoala care stă la temelia Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“ de astăzi. Oraşul şi judeţul Galaţi păstrează până astăzi urme ale activităţii pastorale şi liturgice a episcopului Melchisedec, care a sfinţit Bisericile „Schimbarea la Faţă“ (1872), „Izvorul Tămăduirii“ (1873), „Naşterea Maicii Domnului“ - Bădălan (1875), „Sf. Nicolae“ din Smulţi, „Sfinţii Voievozi“ din Băleni, „Adormirea Maicii Domnului“ din Pechea.

În anul 1992, PS Casian Gălăţeanul, pe atunci arhiereu-vicar, a organizat un simpozion naţional, cu prilejul evocării episcopului Melchisedec la 100 de ani de la trecerea sa la Domnul. Fosta stradă a Vulturului a primit atunci numele „Episcop Melchisedec Ştefănescu“.

Activitatea episcopului Iosif Gheorghian

A urmat în scaunul Dunării de Jos episcopul Iosif Gheorghian (1878-1886), de asemenea unul dintre iubiţii episcopi ai Dunării de Jos. Structura sa de moldovean sfătos, şlefuită de studii înalte la Paris, cu activitate prodigioasă de profesor şi apoi director al Seminarului din cadrul Mănăstirii Neamţ l-au ajutat să devină un candidat deplin format pentru slujirea arhierească. Pastoraţia sa, în tronul Dunării de Jos, s-a îndreptat cu predilecţie spre zona Dobrogei, care atunci făcea parte din teritoriul canonic al eparhiei. Construcţia de lăcaşuri de cult, susţinerea preoţilor şi a învăţătorilor de prin sate, înfiinţarea de fundaţii şi epitropii l-au înscris pentru totdeauna între bărbaţii neamului care au reclădit Ortodoxia şi românismul în Dobrogea, după Războiul de Independenţă.

Peste 100 de biserici construite în timpul episcopului Partenie Clinceni

Episcopul Partenie Clinceni a condus destinele Dunării de Jos, după episcopul Iosif, până în anul 1902, când ajunge mitropolit al Moldovei. După ce cunoscuse viaţa de familie, printr-o schimbare neaşteptată, tragică, s-a dăruit total, pe sine, studiului şi vieţii monahale. A urmat Facultatea de Teologie la Atena, unde a obţinut mai târziu şi un doctorat „Honoris Causa“. Experienţa străinătăţii (Atena, Leipzig, Paris), deschiderea culturală prin cunoaşterea perfectă a mai multor limbi, dar mai cu seamă viaţa curată şi râvna pentru Casa Domnului l-au adus, prin voia lui Dumnezeu, pe tronul Dunării de Jos. În timpul păstoririi sale se clădesc, în judeţele Tulcea şi Constanţa, peste 100 de biserici.

Măsura demnităţii slujirii sale în Galaţi se poate aprecia şi astăzi prin admiraţia pe care o generează, oricărui vizitator, Palatul episcopal, ctitoria sa. Aşezat în Piaţa „Ştefan cel Mare“ de atunci, în mijlocul unui parc bine amenajat, Palatul a fost, timp de peste şase decenii, centru administrativ şi Reşedinţă episcopală pentru chiriarhii Dunării de Jos. Multă vreme Palatul episcopal a fost una dintre clădirile reprezentative ale Galaţiului. În 1963 a fost confiscat de autorităţile vremii, slujind ca sediu al Muzeului de Arte Vizuale până în anul 2004, când prin hotărâre de guvern a fost retrocedat Eparhiei Dunării de Jos. Actualmente, Palatul se află în faza de proiect pentru a deveni un mare muzeu al culturii şi spiritualităţii de la Dunărea de Jos.

Piatra de temelie pentru catedrală, în timpul lui Pimen Georgescu

Episcopul Pimen Georgescu a condus Eparhia Dunării de Jos în perioada 1902-1909. Venea pe acest tron episcopal bine pregătit prin studiile sale (Cernăuţi, Bucureşti), prin slujirea la o catedră universitară şi prin experienţa de arhiereu-vicar, în slujirea de locotenent al Eparhiei Argeşului, între 1895-1902. Plin de sentimentul apartenenţei la rotundul românesc, a rămas în conştiinţa contemporanilor săi şi în memoria istoriei noastre drept unul dintre promotorii reîntregirii ţării.

Prezenţa sa la Galaţi este esenţializată de actul istoric al aşezării pietrei de temelie a Catedralei episcopale (n.r.: de duminică, arhiepiscopale) şi de reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Apostol Andrei“. Tot în timpul păstoririi sale s-a întemeiat Societatea Clerului „Solidaritatea“ şi s-a înfiinţat Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Galaţi.

Nifon Niculescu, un liturg prin excelenţă

Episcopul Nifon Niculescu a avut o pastoraţie mai lungă la Galaţi. Venise de asemenea cu o mare experienţă administrativă, ca fost revizor ecleziastic al Mitropoliei Ungrovlahiei şi director al Cancelariei Sfântului Sinod, dar şi cu oarece deprindere profesorală. Din 1895 şi până în 1909 a slujit ca arhiereu-vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei, cu titlul de „Ploieşteanul“. A fost un mare slujitor, excelent interpret al muzicii bizantine, un liturg prin excelenţă.

În perioada cât a slujit la Biserica Domniţa Bălaşa, din Bucureşti, spre finele vieţii sale, se spune că veneau „credincioşii din toate părţile ca să-l audă“.

În 1917 finalizează Catedrala episcopală din Galaţi şi, în timpul luptelor de la Mărăşeşti şi Oituz, organizează ceremoniile de sfinţire. La sfârşitul vieţii sale, în ziua prohodirii, episcopul Evghenie Piteşteanul, participant la slujba de Înmormântare, a sintetizat astfel slujirea episcopului Nifon, la Dunărea de Jos: „Prin munca depusă pe tărâmul bisericesc şi cultural, s-a ridicat la demnitatea de episcop al Dunării de Jos, în care calitate s-a ilustrat în eparhie prin clădiri şi sfinţiri de biserici, prin restaurări de mănăstiri, prin înfiinţarea în ele a unor şcoli şi ateliere de lucru, cârmuind clerul cu dragoste şi păstorind poporul părinteşte. Mai ales în Dobrogea şi Cadrilater, unde populaţia este de mai multe neamuri, a căutat să se facă tuturor toate, ca pe toţi să-i dobândească, fără a slăbi, a ştirbi şi a jigni ceva din demnitatea Statului“.

Episcopul Iacov Antonovici a susţinut ridicarea BOR la treapta de patriarhie

Timp de un an la conducerea episcopiei s-a aflat ca locţiitor episcopul Platon Ciosu (1922-1923). De asemenea, tot pentru un an, la cârma episcopiei s-a aflat episcopul Iacov Antonovici. Formaţia sa de pedagog şi profesor şi râvna în studiul teologiei, literelor, filosofiei şi dreptului s-au arătat din plin folositoare în slujirea sa de ierarh. La Galaţi ajunge ca membru al Academiei Române şi după o slujire de şapte ani ca arhiereu-vicar al Episcopiei Huşilor, cu titlul „Bârlădeanul“.

Un aport mai puţin cunoscut, pe care episcopul Iacov Antonovici l-a avut, este acela adus la pregătirea şi susţinerea actului de ridicare la treapta de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, prin conferinţe, cuvântări, epistole care au pregătit clerul şi poporul din zona Moldovei de Jos pentru acest istoric eveniment.

23 de ani de păstorire a episcopului Cosma Petrovici

Episcopul Cosma Petrovici înregistrează, în istoria Eparhiei Dunării de Jos, 23 de ani de păstorire (1924-1947). Slujirea sa arhierească se îndreaptă, în dimensiunea sa edilitară, majoritar spre Dobrogea, unde zideşte şi sfinţeşte biserici şi se îngrijeşte de mănăstirile din zonă. La Galaţi rămâne prin două ctitorii ale sale - noua clădire a Seminarului şi Orfelinatul eparhial, care dăinuie până astăzi. Sub raport cultural, întemeiază şi editează trei periodice bisericeşti locale: „Căminul“, „Solidaritatea“ şi „Vestitorul“.

În 1948 trece la Domnul, fiind înmormântat în curtea Bisericii Mavromol, după dorinţa sa. În anul 1995, Înalt Preasfinţitul Casian al Dunării de Jos a strămutat în Catedrala arhiepiscopală, într-un mormânt anume pregătit, rămăşiţele pământeşti ale episcopului Cosma Petrovici.

Chesarie Păunescu, episcop în timpul regimului comunist

În şedinţa sa din 26 februarie 1950, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, contopirea Episcopiei Constanţei cu Episcopia Galaţilor şi reînfiinţarea Episcopiei Dunării de Jos. Pe tronul acestei istorice eparhii vine blândul episcop Chesarie Păunescu, care păstoreşte aici până în anul 1973. Călugăr de vocaţie, cu viaţă sfântă, episcopul Chesarie vine la Galaţi după ce profesase la Seminarul Central din Bucureşti şi la cel din Râmnicu Vâlcea şi după slujirea sa ca director al Seminarului de la Cernica. Avea şi experienţă administrativă, ca fost director de cancelarie al Episcopiei Huşilor. Din 1944 şi până în 1950 a funcţionat ca episcop al Constanţei.

Prezenţa sa în Eparhia Dunării de Jos a fost benefică. Poporul şi preoţimea au văzut mereu în el pe omul lui Dumnezeu. Mulţi dintre preoţii hirotoniţi de episcopul Chesarie sau dintre cei care au activat în preajma lui îşi amintesc cu veneraţie de blândul lor păstor, de viaţa sa cuvioasă, de înţelepciunea cu care a ştiut să conducă eparhia în cei mai grei ani pe care i-a cunoscut Biserica Ortodoxă Română în perioada regimului comunist. Dumnezeu a rânduit ca tot el să restaureze frumoasa Catedrală episcopală din Galaţi, grav afectată de cutremurul din 1940, cât şi Catedrala din Constanţa, distrusă după bombardamentele din 1944.

A adormit întru Domnul în ziua de 30 octombrie 1975. Trupul cuviosului ierarh a fost aşezat atunci în cripta dinainte pregătită, de lângă altarul Catedralei arhiepiscopale. Din 1975, candela de la mormântul său nu s-a stins niciodată. În anul 1995, Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, dezvelind mormântul cuviosului ierarh Chesarie, a aflat trupul acestuia, în mare parte neputrezit; ungându-l cu mir şi cu mirodenii, l-a aşezat într-o raclă nouă, în mormântul din Catedrala episcopală, aflat între locurile unde odihnesc astăzi episcopul Cosma şi arhiepiscopul Antim.

În baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, a documentelor şi lăsămintelor sale, ştiindu-se astăzi de lupta şi jertfa sa de o viaţă pentru propăşirea Bisericii în vremuri potrivnice şi, mai ales, mărturisirea credinţei prin viaţa lui sfântă, de postitor, rugător, ascet şi filantrop, la timpul cuvenit, Arhiepiscopia Dunării de Jos va pregăti documentele necesare pentru propunerea ca episcopul Chesarie Păunescu să fie trecut în rândul sfinţilor.

Instalarea arhiepiscopului Antim Nica - reîntregirea eparhiei

Arhiepiscopul Antim Nica a ajuns titular pe tronul Dunării de Jos după un interimat, ca locotenent aici, între 1947-1950. A păstorit aici ca episcop, apoi arhiepiscop, din 1973 până în anul 1994. A fost un ierarh cult, cu studii înalte la Chişinău, Iaşi, Paris, Strasbourg, Beirut, poliglot, preocupat de rânduiala slujirii corecte, un excelent om de administraţie.

Instalarea sa în tronul Dunării de Jos în 1973 a fost un mare eveniment local: pe de o parte, reîntregirea eparhiei, iar pe de altă parte venirea la cârma acesteia a unui ierarh luminat şi harnic. În anul 1975, la 16 octombrie, Adunarea Naţională Bisericească a hotărât, printre altele, ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie, cu titulatura „Arhiepiscopia Tomisului şi Dunării de Jos“, cu reşedinţa pentru arhiepiscop în oraşul Galaţi, iar pentru episcopul-vicar - la Constanţa.

În anul 1994, în zi de Paşti, bătrânul arhiepiscop Antim îşi încheia viaţa sa pământească. Chiar şi prohodirea sa a fost un mare eveniment misionar, la care au participat, atunci, patriarhul Teoctist şi alţi membri ai Sfântului Sinod. Trupul arhiepiscopului a fost aşezat sub pardoseala Catedralei din Galaţi, acolo unde ierarhul slujise Sfânta Liturghie, hirotonise preoţi şi diaconi şi dăduse, cu prisosinţă, cuvânt de învăţătură poporului.

Slujirea arhiepiscopului Casian Crăciun

Încă din anul 1990, arhiepiscopul Antim, aflat în neputinţă trupească şi boală, a primit un mare ajutor prin venirea, la împreună-lucrare la Dunărea de Jos, a arhiereului-vicar dr. Casian Crăciun. Firea sa oţelită, de muntean harnic şi profund credincios, l-a ajutat să îşi improprieze temeinice studii ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti, urmate de un strălucit doctorat în Teologie, obţinut la Strasbourg. Teologul a fost dublat de monahul de vocaţie, intrat în cin la Mănăstirea Ciolanu, prin duhovniceasca chemare a episcopului de Buzău de atunci, dr. Antonie Plămădeală, mai târziu mitropolit al Ardealului - părintele duhovnicesc şi magistrul său. Ascultările pe care le-a împlinit înainte de arhierie au constituit cea mai bună, providenţială pregătire pentru înalta sa slujire pe care avea să o împlinească mai târziu: profesor la Seminarul de la Buzău, cadru universitar la Institutele Teologice de la Sibiu şi Bucureşti, inspector patriarhal pentru învăţământul teologic.

Activitatea sa se concretizează în susţinerea înfiinţării Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi din România şi Ligii Tineretului Creştin Ortodox din România, prin activitatea prodigioasă, duhovnicească şi ştiinţifică cu studenţii teologi de la cele două institute; a militat şi pentru reînfiinţarea Asociaţiei Femeilor Ortodoxe din România.

În data de 18 februarie 1990, arhimandritul Casian devenea, prin hirotonie, arhiereul-vicar Casian. A slujit cu credincioşie, lângă bătrânul arhiepiscop Antim, până la plecarea acestuia la ceruri.

Alegerea sa ca titular pe tronul episcopal al Dunării de Jos a fost un pas firesc. Ceremonia de întronizare a fost oficiată de patriarhul de fericită pomenire, Teoctist, la eveniment participând mai mulţi ierarhi. Acum, noul chiriarh al Dunării de Jos a formulat o adevărată profesiune de credinţă şi slujire pe acest istoric tron ierarhic: „Nu voi avea de făcut făgăduinţe pentru o lucrare care este firească, în spirit de continuitate, dar şi de absolută simfonie cu lucrarea întregii Biserici Ortodoxe Române. Cineva spunea că Eparhia Dunării e Jos este ca o floare. Dar această floare, dacă ar fi răzleaţă şi nu s-ar îmbucheta cu celelalte flori, care sunt celelalte eparhii din ţară, şi ar rămâne adăpată numai de apele Dunării, şi nu şi de apele Ortodoxiei, s-ar ofili, aşa cum s-au ofilit şi alte semne care nu sunt de la Dumnezeu… Eparhia aceasta este foarte bogată prin credincioşii ei. Spre ei, după Dumnezeu şi după Sfântul Sinod, îmi îndrept gândul plin de recunoştinţă. Este eparhia din al cărui trup pământesc creşte pâinea care devine prescură“.

Aceasta a fost o profeţie. Toate împlinirile din cei 20 de ani de păstorire la Dunărea de Jos s-au întors, cu mulţumire, la Dumnezeu. Bisericile, aşezămintele sociale, şcolile teologice, mănăstirile, slujirea fiecărui om, de la mare la mic, slujirea lui Dumnezeu la altar, cu mistuitoare râvnă au împlinit acele cuvinte.