Trista poveste a mitropolitului Gurie Grosu

Pentru mulţi dintre români, Basarabia este o „rană“ care doare şi astăzi. Din păcate, reprezentarea noastră despre acest spaţiu este mai mult una mitică, decât o percepţie concretă şi corectă. Acest lucru a fost valabil şi în perioada interbelică, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a revenit, aproape miraculos, în cadrele Statului naţional român, prin eforturile unor patrioţi care după aceea au plătit din greu sprijinul acordat ideii româneşti. Majoritatea vor fi lichidaţi de agenţii NKVD, după invazia sovietică, însă unii au devenit chiar victime ale fraţilor, oamenii politici de la Bucureşti, care nu au înţeles, în marea lor majoritate, specificul şi durerile Basarabiei. Poate cea mai cunoscută victimă a eternelor frământări româno-române este mitropolitul Basarabiei, Gurie Grosu.

Gurie Grosu (din botez Gheorghe) s-a născut la 1 ianuarie 1877 în satul Nimoreni, judeţul Lăpuşna, într-o familie preoţească. Rămânând orfan de tată, la opt ani a fost dus la vestita mănăstire Curchi din judeţul Orhei, unde a urmat cursurile şcolii primare. A mers apoi la seminarul din Chişinău, pe care l-a absolvit printre primii, fapt care i-a dat dreptul să urmeze cursurile uneia din cele patru vestite academii teologice ortodoxe care existau în acea vreme în Imperiul Rus. A ales Kievul, de unde a revenit în Basarabia în anul 1902, exact la timp pentru a participa la opera de renaştere naţională a românilor din Basarabia.

Luptător pentru limba română

Timp de decenii, în Basarabia se dusese o politică aspră de rusificare prin Biserică. Revoluţia din 1905, care a zguduit autocraticul regim ţarist, a permis dezvoltarea unei vieţi naţionale proprii, inclusiv pentru românii basarabeni. Gheorghe Grosu (devenit între timp monah sub numele de Gurie) a fost printre primii clerici care a reintrodus limba română în cultul divin şi a desfăşurat o prodigioasă activitate publicistică în limba română, totul din puţinele sale economii.

Venirea unui nou arhiepiscop, Serafim, la Chişinău, cu sentimente şovine, a întrerupt temporar acest demers. Cea mai dureroasă experienţă a tânărului Gurie din această perioadă este arderea cărţilor scoase de el cu atâta trudă, în curtea Palatului episcopal, din ordinul lui Serafim. Istoria însă s-a răzbunat şi, în scurt timp, s-au creat premisele nesperate ale unirii Basarabiei cu România. Gurie a fost printre fruntaşii preoţilor români din Basarabia care a acţionat consecvent pentru ca legăturile dintre cele două maluri ale Prutului să se cimenteze cât mai grabnic.

Alegerea preoţilor din Basarabia

După actul unificării, ierarhii ruşi care se aflau în fruntea Bisericii Basarabene au refuzat să intre în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, alegând calea exilului. Se impunea urgent ca scaunul vlădicesc de la Chişinău să fie urgent ocupat. Politicieni şi oameni ai Bisericii din vechea Românie, mânaţi fie de ambiţii personale, fie de neîncredere în oamenii Basarabiei, au intenţionat să numească ei un vlădică. Însă clerul basarabean a dorit şi l-a impus în cele din urmă ca arhiepiscop al Chişinăului pe Gurie Grosu. Acest gest, care s-a dorit un semn al autonomiei Bisericii şi expresia libertăţii în sfârşit câştigate, a fost interpretat greşit, drept un act de răzvrătire, iar Gurie Grosu a fost considerat exponentul unor tendinţe centrifuge, de natură a rupe Basarabia de trupul României Mari.

Nimic din aceste acuze nu aveau îndreptăţire. În toţi anii de păstorire, IPS Gurie s-a dovedit un mare român şi un mare păstor duhovnicesc, care s-a integrat cu tot sufletul în viaţa Bisericii Ortodoxe Române. A acceptat cu bucurie crearea a două noi eparhii pe tărâm basarabean, în momentul în care s-a pus problema reorganizării vieţii bisericeşti din România, şi a fost de acord ca Episcopia Hotinului să intre sub jurisdicţia Mitropoliei Bucovinei. Chişinăul devenea scaun mitropolitan, având însă ca eparhie sufragană doar Episcopia de Cetatea Albă-Ismail.

Ceremonia ridicării IPS Gurie la demnitatea de mitropolit a fost prilej de noi frământări şi de reiterare a apelativului de „bolşevic“. Totul a pornit de la gestul lui Gurie de a-şi pune pe cap o camilafcă albă, aşa cum purtau ierarhii ruşi şi cum erau obişnuiţi basarabenii să vadă. Cu greu lucrurile s-au liniştit.

O vorbă cu consecinţe nebănuite

Altul a fost însă faptul care a afectat grav imaginea mitropolitului Gurie în faţa politicienilor de la Bucureşti. În 1930, regele Carol al II-lea a făcut o vizită la Chişinău, unde urma să se întâlnească şi cu mitropolitul Gurie. „La ora fixată, povesteşte profesorul Constantin Tomescu în memoriile sale, regele a intrat în biserica-catedrală. Arhiepiscopul, înconjurat de numeroşi preoţi, în veşminte sărbătoreşti, îl întâmpină la intrare pe rege, cu Sf. Evanghelie în mână, şi-l conduce pe rege în mijloc, …, iar el, Gurie, se ridică în faţa uşilor împărăteşti, de unde-i citeşte de pe foaie un salut de bună venire…

Dar adaugă, liber, următoarele cuvinte: „Măria Ta, noi am fost deprinşi să întâmpinăm în biserică pe împărat, dar având alături de dânsul şi pe împărăteasă. Am dori să o vedem alături de Măria Ta şi pe Majestatea Sa, regina Elena“.

Conform mărturiilor celor care l-au cunoscut, IPS Gurie a fost un mare slujitor, un foarte bun teolog şi predicator, însă lipsit de calităţi administrative şi încrezător până la naivitate în oameni. Cuvintele rostite în faţa regelui porniseră dintr-o dorinţă sinceră a ierarhului de a vedea din nou reunită familia regală, fără ca acesta să-şi dea seama ce furtună stârnise în sufletul regelui şi a camarilei sale. Pe moment, lucrurile au fost „ocultate“, însă nu uitate.

O campanie denigratoare bine instrumentată

Războiul împotriva IPS Gurie a izbucnit în 1934, în momentul în care a fost descoperit punctul slab al mitropolitului, anume administraţia bisericească. Preocupat mai mult de chestiunile spirituale, el lăsase treburile administrative pe seama unor preoţi, consideraţi de încredere, care, se pare, nu luaseră cele mai bune măsuri. IPS Gurie a fost mai întâi incriminat de un deputat liberal, Dumitru Topciu, membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei de Chişinău, care l-a acuzat de numiri şi destituiri abuzive de preoţi, printre noii preoţi numiţi aflându-se şi o persoană cu moralitate dubioasă. Rapid, mitropolitul l-a revocat pe cel în cauză, însă zadarnic, deoarece scandalul a izbucnit rapid, fiind alimentat din exteriorul Bisericii, cu acuze despre modul în care mitropolitul a gestionat averile eparhiale.

Din cauza numeroaselor frământări pe marginea chestiunilor administrativ-financiare, în ianuarie 1936 mitropolitul a decis desfiinţarea secţiei administrative a Consiliului eparhial, pe motivul că membrii acesteia în loc să îşi facă datoria mai mult se certau. Pentru acest gest, unii membri ai Adunării eparhiale l-au atacat dur pe IPS Gurie, deşi această dizolvare intra în atribuţiile sale. Lucrurile s-ar fi aranjat, dacă nu ar fi intervenit o hotărâre a Ministerului Cultelor care anula, fără nici un drept, decizia ierarhului. Gestul a încurajat pe duşmanii mitropolitului. Tot Dumitru Topciu îl va acuza în Senat de exploatarea, în beneficiu personal, a unor bunuri ale Mitropoliei.

Dreptate sau compromis?

Mai multe comisii au venit în control la Arhiepiscopia Chişinăului, constatând unele nereguli, dar care nu erau imputabile mitropolitului. Prin presă s-a manipulat însă ideea că el este principalul vinovat. Oficial, i s-a imputat un deficit de 11.500.000 de lei. A fost chemat în faţa ministrului Cultelor, Victor Iamandi, care i-a cerut să aleagă: ori merge în faţa Înaltei Curţi de Casaţie pentru judecată, ori demisionează.

Ştiindu-se nevinovat, IPS Gurie a refuzat să demisioneze sau să ajungă la un compromis, punându-se la dispoziţia organelor de justiţie. El a uitat astfel, în opinia profesorului Tomescu, „cugetarea sănătoasă a poporului, că e mai bună o împăcare strâmbă decât o judecată dreaptă“. Ani de zile a durat procesul mitropolitului, timp în care el a fost „suspendat temporar“ din funcţie. Cum nici abdicarea regelui Carol al II-lea şi venirea altui regim politic nu a adus o soluţionare a problemei sale, IPS Gurie a făcut în 1941 cerere de pensionare. A murit, cu multă tristeţe în suflet, pe 14 noiembrie 1943, fiind îngropat la Mănăstirea Cernica. După decesul mitropolitului, dosarul a fost casat…