Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Documentar Unirea Principatelor Române „așa cum a fost”

Unirea Principatelor Române „așa cum a fost”

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Documentar
Un articol de: Acad. Ioan Aurel Pop - 23 Ian, 2022

La 163 de ani de la Unirea Principatelor, se ivește un bun prilej de reamintire, de celebrare și - de ce nu? - chiar de interogare. Mulți se întreabă dacă această așezare împreună a Țării Românești (fără Dobrogea) și Moldovei (fără Bucovina și Basarabia, cu excepția ținuturilor Cahul, Ismail și Bolgrad, revenite la matcă în 1856) nu a fost cumva un simplu cadou al Franței lui Napoleon al III-lea făcut românilor. Istoricii de meserie, trecuți prin arhive și biblioteci, știu răspunsul, deși acesta nu este deloc simplu.

Unirea Principatelor a fost un act deopotrivă intern și inter­național, ea realizându-se prin voința românilor, recunoscută treptat de marile puteri. Voința românilor nu se potrivea întru totul cu voința marilor puteri, pe de o parte, iar pe de alta, nici interesele și planurile marilor puteri nu erau concordante. Contra unirii erau în mod clar Turcia și Austria, Anglia a fost oscilantă (dar nu s-a opus vehement), iar Franța, Prusia, Sardinia și Rusia au sprijinit, din motive diferite, actul. Soluțiile de unire puteau să fie variate. Conferința de la Paris din 1858, după ce a luat act de hotărârile entuziaste de unire ale adunărilor ad-hoc, a decis o unire par­țială, cu doi domni, două capitale, două adunări, două guverne etc. Or, o asemenea „uniune” nu însemna deloc unirea dorită de români și exprimată democratic (la nivelul democrației de atunci) în 1857. Aici a intervenit „actul energic al națiunii române” - cum a spus Mihail ­Kogălniceanu - exprimat prin elita conducătoare a generației de la 1848. Atunci, liderii mișcării unioniste au lăsat deoparte orice neînțelegere și ranchiună, punând pe prim plan interesul național. Colonelul ­Alexandru Ioan Cuza era un „om nou”, fără spiță domnească, ales tocmai pentru că el putea să ­împace spiritele divizate între candidații de sânge princiar.

„Politica faptului împlinit” şi obiective îndeplinite

Dubla alegere a lui Cuza a fost făcută în pofida dorinței marilor puteri și le-a pus pe acestea în fața faptului împlinit. „Politica faptului împlinit” a mai fost practicată de români și ulterior și a dat, în general, roade. Actul de la 1859 este prima manifestare din secolul al XIX-lea a acestei politici. De aici și până la unirea deplină mai era, însă, cale lungă, iar Cuza, cu spiritul lui organizat, a fost artizanul desăvârșirii ­unirii. Pregătirea militară l-a ­ajutat mult pe principe în structurarea noului stat, iar spiritul lui de dreptate a fost receptat de popor prin formularea „ocaua lui Cuza”. Noul principe a avut de îndeplinit trei obiective principale de-a lungul domniei: recunoaș­terea inter­na­țională a dublei sale alegeri, desăvârșirea unirii și modernizarea țării prin marile reforme. Primul a fost îndeplinit, cu mult tact și printr-o diplomație de nivel european, cu sprijinul Franței, chiar în 1859. Al doilea, cu multe piedici interne și externe, între anii 1859 și 1863, a constat în unificarea rapidă a principalelor instituții ale statului: armată, administrație, biserică, justiție, guvern, parlament. Al treilea - cel mai dificil - a însemnat aplicarea, între 1863 și 1865, a altor puncte din programul Revoluției de la 1848 pentru structurarea României după modelul democrațiilor occidentale. Firește, a fost complicat, iar secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală pentru aplicarea reformei agrare și „Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris” (impus prin plebiscit și lovitură de stat) au stârnit cele mai multe controverse și mai mari opoziții, deopotrivă în interior și în afară. Cu toate acestea, principele a mers înainte, însoțit de opinteli și greșeli, reușind să facă în șapte ani de domnie mai mult decât alți principi în zeci de ani. Era de așteptat să fie răsturnat de la putere, mai ales că se despărțise de cel mai bun sfetnic al său, de învățatul cu nume de râu basarabean - Mihail Kogălniceanu -, acela care visa și făcea reforme democratice, dar le voia „fără pripeală”, adică temeinice.

Echilibru fragil

Se mai întreabă unii dacă unirea nu s-a făcut în detrimentul moldovenilor, dacă noua Românie nu a fost cumva prea centralizată la București, mai ales că supărarea unor moldoveni s-a auzit încă din epocă. Natural, un act precum acesta - ca toate marile înfăptuiri ale istoriei - nu putea să nu stârnească și nemulțumiri. Domnul Cuza și Mihail Kogălniceanu - ambii moldoveni - au căutat să men­țină un echilibru (domn moldo­vean - capitală munteană; ­pri­ma universitate modernă la Iași - a doua la București etc.), dar nu a fost unul perfect și nici nu a durat foarte mult. Înalții funcționari din Moldova își vedeau posturile reduse sau amenințate, „Iașii vechilor zidiri”, unde Vasile Lupu - cel cu fire mai mult împărătească decât domnească - făcuse „Trei Ierarhii” și unde Dimitrie Cantemir - primul mare român de anvergură internațională - îl primise pe Petru cel Mare, deveneau un oraș de provincie. Și apoi, tradițiile de autonomie ale Principatului Moldovei se topeau toate în instituții croite după reguli noi și plasate în capitala de la Bucu­rești. Și, totuși, la scara istoriei, pentru binele națiunii române în ansamblul său, dincolo de moldoveni, munteni sau ardeleni, actul a fost drept și necesar. În aceste locuri de la marginile Europei civilizate, locuri de interferență între Occident și Orient, o Românie cu statut de „Principate Unite” și cu instituții paralele la București și Iași, fără o putere centralizată, nu avea nici o șansă de dăinuire. Dovada este că România creată atunci și augmentată prin actele de la 1877-1878 și 1918-1920 există (cu rășluirea de după Al Doilea Război Mondial) și astăzi.

O unire importantă

Alții se întreabă dacă unirea aceasta de sub Cuza nu a fost cumva neînsemnată și „mică”. Ideea aceasta de „unire mică” este recentă, de după 1989. Înainte, în timpul comunismului, nu se prea putea zice „marea unire” și nici „România Mare”, expresii considerate reminiscențe „burgheze”. Atunci, actul de la 1859 era numit „Unirea Principatelor Române”. Nu este corect să ierarhizăm asemenea evenimente capitale pentru existența românilor. Iar dacă zicem „unirea cea mare”, nu înseamnă că unirile celelalte au fost mici. Fără 1859, nu se poate imagina nici 1918. Unirea din 1918 a fost numită „mare” nu fiindcă cea de la 1859 ar fi fost „mică”, ci pentru că a fost pasul final, pasul încununării unui proces, pasul prin care - ca printr-o minune, spuneau unii - s-au unit cu Vechiul Regat nu state românești, ci provincii româ­nești ocupate de străini. În general, în cazurile Germaniei și Italiei (în parte), vechi entități politice germane, respectiv italiene libere, s-au unit după principiul etnic și național. La noi, pentru unirea din 1918, a fost nevoie de o luptă politică îndelungată de emancipare națio­nală contra unor imperii asupritoare. Las deoparte faptul că, îna­inte de 1918, provinciile româ­nești înstrăinate reprezentau mai mult, ca suprafață și populație, decât România.

Istoria „aşa cum a fost”

Istoria nu este un joc al ima­ginației, cu toate că fără imagi­nație nu se poate studia trecutul. Cei care cred în istoria decon­structivistă abandonează căutarea adevărului istoric (care este, oricum, parțial) în favoarea lămuririi unor chestiuni de genul „ce s-ar fi întâmplat dacă”. Poate să fie interesant, dar acest procedeu nu este istorie, ci un fel de exercițiu intelectual. Istoricul de meserie are menirea să reconstituie trecutul după surse și să compună apoi fresca, cu scopul de a ajunge la adevăr sau cât mai aproape de adevăr. Germanul Leopold von Ranke, în urmă cu circa două secole, spera ca discursul despre trecut să fie „așa cum a fost” trecutul. Istoricii nu au reușit să-i atingă dezideratul, dar au tins spre el. Din această perspectivă, eu cred (împreună cu Radio „Europa ­Liberă” de odinioară) că, deocamdată, „locul românilor este în ­România”, adică în adăpostul pe care l-au făcut strămoșii și pe care liderii de la 1859, ajutați de unii europeni, l-au fortificat sub forma nucleului statului național unitar român. De aceea, Alexandru Ioan Cuza și generația lui se cuvin prețuiți.

Citeşte mai multe despre:   Unirea Principatelor