Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Evanghelia zilei Marcu 10, 46–52

Marcu 10, 46–52

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Evanghelia zilei
Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 04 Feb 2019

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, ridică-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, s-a ridicat și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Credința ta te-a mântuit!

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. II, 8.4, 9.1-9.7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 118

 „Credința, pe care o hulesc elenii, socotind-o deșartă și barbară, este acceptare de bunăvoie, este consimțământ al cinstirii de Dumnezeu, este încredințare a celor nădăjduite, dovedite, a lucrurilor nevăzute, după cum spune dumnezeiescul Apostol, că mai ales prin aceasta au primit mărturie cei de demult (Evrei 11, 1-2). Dar fără credință este cu neputință a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). Alții au definit credința consimțământ care ne unește cu un lucru nevăzut, așa precum dovada este consim­țământ văzut al unui lucru necunoscut. Credința este o stare sufletească; această stare sufletească este începutul unei acți­uni, arată credința că este început al acțiunii, temelie conș­tientă a stării sufletești; iar prin cre­dință este primită cu anti­cipație dovada. Este început de înțelep­ciune a te alipi de ceea ce îți este de folos. O stare sufleteas­că fără întreruperi dă un mare ajutor gnozei (cunoașterii). Astfel, practica credinței ajunge ști­ință fixată pe o temelie sigură. Filozofii definesc știința o disciplină care nu poate fi zdruncinată de rațiune. Este oare o altă stare adevărată ca aceasta, în afară de credința în Dumnezeu, al cărei Dascăl este singur Cuvântul? Eu nu cred! Teofrast spune că simțirea este începutul credinței; și de la simțire, începuturile credinței se întind spre rațiunea și mintea care se găsesc în sufletul nostru. Cel care crede, deci, în dumnezeieștile Scripturi, având prin ele o judecată sigură, primește dovadă învederată glasul lui Dumnezeu, Care a dăruit Scripturile. Credința întărită cu dovezi nu mai e credință. Fericiți sunt, așadar, cei care n-au văzut și au crezut (Ioan 20, 29). Chemările sirenelor, având o putere supraomenească, umpleau de mirare pe cei care treceau pe lângă ele și-i făceau să primească, fără să vrea, spusele lor.”