Patimile și tămăduirea lor

În bunătatea Sa, Dumnezeu n-a părăsit oamenii, urmașii strămoșului Adam, întâiul căzut. El constata cu durere că înmulțirea lor pe pământ înmulțea și păcatul început de întâiul om. Când găsea câte un om ascultător (ca Noe și Avraam), îi vorbea simplu: Fii fără prihană... Eu sunt Scutul tău... (Fac. 15, 1), iar mai apoi, prin Moise, dă Legea cu cele zece porunci, restabilind firescul adorării și cinstirii lui Dumnezeu (Ieș. 20, 2-6), precum și iubirea aproapelui său (Ieș. 20, 7-17). 

Venit pe pământ, Mântuitorul ne arată în Evanghelie noi căi de mântuire, descoperind tainele smereniei, umilinței, blândeții, dorului de Dumnezeu, vederii duhovnicești prin curăția inimii, păcii cerești în tulburarea lumii, a suferinței fericite pentru adevăr, bunătate și sfințenie (Matei 5, 3-12). Sfântul Apostol Pavel scrie virtuțile ce ar trebui să domnească în sufletul unui creștin: Iubirea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, smerenia, blândețea, bunătatea, facerea de bine, credința, înfrânarea, curăția (Galateni 5, 22), dar pentru a le dobândi trebuie să dezrădăcinăm păcatele și patimile: adulterul, desfrânarea, necurăția, destrăbălarea, închinarea la idoli, fermecătoria, vrajba, cearta, mânia, gâlceava, dezbinarea, eresul, pizma, uciderea, beția, cheful (Galateni 5, 20-21). Odată cu răspândirea credinței creștine în lume, Părinții Bisericii s-au îngrijit să tâlcuiască în amănunt virtuțile care aduc împlinirea și fericirea omului, precum și păcatele, viciile care degradează persoana umană. Oamenii despătimiți, devenind per­so­­nalități de vază ale Bisericii, mai apoi au fost cinstiți ca sfinți. Astfel a apărut Filo­calia - cheia de înțelegere a Sfintei Scripturi. Primii Părinți, preo­cupați de analiza viciilor și virtuților, au fost monahii trăitori în pustia Egiptului. Sfântul Antonie cel Mare (251-356) a fost cel dintâi monah și dascăl al pustiului, ajuns la desăvârșire prin bi­ruința asupra patimilor și demonilor. Sub influența sa, în perioada anilor 325-340, zeci de mii de creștini s-au angajat în războiul duhovnicesc al desăvârșirii, devenind monahi. Organizați în trei mari comunități: Nitria, Chelia și Sketis, ei luptau împotriva patimilor, practicând virtuțile. Sub in­fluența scrierilor marelui dascăl Origen, monahii intelectuali din schit, povățuiți duhov­nicește de cei doi Sfinți Macarie (Egipteanul și Alexandrinul), au scris despre cele opt patimi de căpetenie și combaterea lor. Ca lucrare, despătimirea este una la care suntem chemați cu toții, mireni și monahi, căci ajută la restaurarea omului și integrarea lui deplină în Biserică - Împă­răția lui Dumnezeu pe pământ. Hristos, Cel fără de păcat, preacurat și desă­vârșit, ne ajută să ne curățim, luminăm și desăvâr­șim cu harul Său. Cu El, așadar, începem și sfârșim lupta noastră.

Cel dintâi dascăl al pustiei care a lăsat scrieri despre cele opt patimi și tămăduirea lor este avva Evagrie Ponticul (345-399). Ghenadie de Marsilia (†480) consideră scrierea sa baza tuturor scrierilor acetice care cataloghează patimile și păcatele, așa cum vor fi cunoscute în Biserică de-a lungul secolelor. Ucenic al marilor capadocieni, Sfinții Vasile cel Mare și Grigorie Teologul, Cuviosul Evagrie a ajuns în Schetis la anul 382, după o scurtă ședere în Țara Sfântă. Cu scholiile părintelui Gabriel Bunge și bogata introducere a părintelui arhid. Ioan Ică Jr, cartea avvei Evagrie „Despre cele opt gânduri ale răutății și combaterea lor” prezintă învățătura despre cele opt patimi în următoarea ordine:

1) Lăcomia pântecelui (gastrimargia), combătută prin înfrânare (enkrateia);

2) Desfrânarea (porneia), combătută prin cumințenie (sophrosyne);

3) Iubirea de arginți ­(philargyria), combătută prin neagoniseală (ahtemosyne);

4) Întristarea (lype), combătută prin bucurie (chara);

5) Mânia (orge), combătută prin îndelungă-răbdare (makrotymia);

6) Slava deșartă (kenodoxia), combătută prin lipsa slavei deșarte (akenodoxia);

7) Plictiseala, descurajarea (akedia), o patimă complexă, combătută prin psalmodie;

8) Trufia (hyperphaneia), combătută prin smerita cugetare (tapeinophrosyne).

Această împărțire corespunde celor trei etape ale vieții duhov­nicești. Patimile sunt legate (se cauzează una pe alta) între ele. În treapta întâi, lupta pentru curăție predomină lupta cu patimile ­trupului, în a doua - iluminarea, cea cu patimile sufletului, iar în a treia - desăvârșirea, se dă marea luptă împotriva mândriei, invidiei, slavei deșarte. Creștinătatea apuseană a înlocuit patima plictiselii (akedia) cu patima socială a invidiei (phtonos), care se combate prin lipsa de invidie (aphotonia). Ordinea patimilor a fost inversată de Grigorie cel Mare sub in­fluența Fericitului Augustin, care consideră mândria izvorul tuturor patimilor și păcatelor. Noi o să învățăm pe scurt combaterea celor opt patimi, din scrierile Sfântului Ioan Casian (360-435), compatriotul nostru, ucenic al avvei Evagrie, trăitor temporar în pustia Schetis, unde străluceau atunci marii Părinți Macarie, Sisoe, Paisie, Moise, Arsenie, Ioan Colov etc. După izgonirea călugărilor (intelectuali) din schit, la anul 400, Sfântul Ioan ajunge diacon, secretar și apărător al marelui Sfânt Ioan Gură de Aur (350-407), iar după moartea acestuia întemeiază mănăstiri de călugări și maici la Marsilia. În cunoscutele sale Convorbiri duhov­nicești, Sfântul Ioan Casian descrie cele opt patimi, arătând originea și modul tămăduirii lor.

 1. Despre îmbuibarea (lăcomia) pântecelui. El spune că îmbuibării se împotrivește înfrânarea pântecelui. Postirile sunt felurite, după puterea și structura fiecăruia, asemenea și cantitatea bucatelor, fiecare om având măsura proprie a înfrânării, hranei, puterii și slăbiciunii. Însă regula principală este: Să fugă de îmbuibarea pântecelui! Să nu mănânce până la săturare! Dar nu numai! Să păstreze smerenia, ascultarea, munca, rugăciunea; să fugă de bani și de dorința de a-i avea, de mândrie, de slavă deșartă. Păstrarea unui trup sănătos în lupta duhovnicească necesită echilibru și cumpătare, Sfântul Siluan Athonitul dă ca măsură a săturării (diferită de la om la om) dorința de rugăciune. La masă atât să mănânci încât atunci când isprăvești să simți dorința de a te ruga.

 2. Despre duhul curviei şi al poftei trupeşti. Lupta cu această patimă se întinde pe durata întregii vieți. Fiindcă patima este îndoită (sufletească și trupească) - zice sfântul, îndoită luptă se cere. Postul trupesc, paza minții, paza simțurilor (în special a ochilor), zdrobirea inimii, rugăciunea îndelungată, citirea deasă a Sfintelor Scripturi, muncă (rucodelia) în adânc de smerenie. Nejudecarea, pacea, iubirea fră­țească, trezvia și rugăciunea minții ajută la dobândirea curăției și păstrarea ei. Un complex de virtuți sufletești și trupești este necesar a se lucra pentru păstrarea curăției sufletești și trupești.

 3. Despre iubirea de argint. A treia luptă o avem împotriva duhului iubirii de argint. Sfântul Ioan dă numeroase exemple de cădere în această patimă, arătând că rădăcina ei este necredința sau puțina noastră credință. Iubirea de argint poate lua uneori forme aberante. Sfântul Pavel o numește rădăcina tuturor relelor (I Timotei 6, 11), iar Părinții, închinare la idoli. Și totuși, fiindcă nu este în firea noastră (precum mania și pofta), poate fi ușor biruită prin silință, milostenie și luare aminte.

 4. Despre mânie. A patra luptă o avem împotriva duhului mâniei. Sfântul Ioan Casian spune că acest duh poartă veninul purtător de moarte existent în adâncul sufletului nostru. Acest venin care poartă în sine ură și necredință, tulbură sentimentele, întunecă ochii inimii, vederea minții, ne lipsește de discernământ ca să nu înțelegem ce ne este de folos pentru mântuirea sufletului nostru. Mânia răpește sufletului puterea de a sta în bine și a vedea slava dumnezeiască. Sfântul Ioan ne sfă­tuiește să nu ne mâniem, nici pe drept, nici pe nedrept. Căci mânia nu lucrează dreptatea (sfin­țenia, voia) lui Dumnezeu.

 5. Despre întristare. A cincea luptă o avem împotriva duhului întristării, care întunecă sufletul ca să nu poată vedea duhovnicește şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Sufletul întristat nu poate să se roage, să citească Sfânta Scriptură, nici să fie smerit și blând cu frații săi, ci este plin de tulburare și deznădejde. Întristarea îl roade precum molia haina, dându-i gânduri că cei din jur ar fi pricina supărării sale. Sfinții Părinți ne recomandă respingerea acestui duh al întristării, vecin cu deznădejdea. Să transformăm întristarea în întristare după Dumnezeu (adică pocăință, lacrimi și plâns pentru îndepărtarea noastră de El, pentru nelucrarea poruncilor Lui) și atunci sufletul se va umple de râvnă dumnezeiască pentru cele bune. Întristarea după Dumnezeu hrănește sufletul cu nădejdea pocăinței care e unită cu bucuria, îl face bun, prietenos, ascultător, smerit, iubitor, dornic de rugăciune și de cugetări duhovnicești.

 6. Despre trândăvie. A şasea luptă duhovnicească este împotriva duhului trândăviei. Acesta e înjugat cu duhul întristării şi lucrează împreună. El lucra apăsător asupra monahilor din pustie, între ceasul al șaselea și al nouălea (orele 12:00-15:00), de aceea era numit demonul amiezii. Acest duh, care aduce moleşeală, împrăștiere, lehamite pentru orice lucrare, se biruiește prin răbdare, prin muncă: „Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10) și prin rugăciune.

 7. Despre slava deşartă. A şaptea luptă o avem împotriva duhului slavei deşarte, care este dorința de a plăcea oamenilor. Este un duh subţire, greu de observat de cel care pătimeşte de ea. Având multe înfăţişări, este greu de biruit. Ea încearcă să săgeteze pe ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tăcere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugăciune, citire, linişte, până şi prin îndelunga răbdare. Pe cel pe care nu izbuteşte să-l amăgească spre slava deşartă prin scumpetea hainelor încearcă să-l ispitească prin îmbrăcămintea proastă şi pe cel pe care nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; pe cel pe care nu l-a putut răni pentru frumusețea vorbirii, îl face să se mărească prin tăcere. Deci, cel care vrea să se mântuiască și să biruie această fiară cu multe capete, zice Sfântul Ioan, „să aibă pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: «Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor». În toate să caute numai răsplata lui Dumnezeu. Să lepede necontenit gândurile care vin în inima lui şi îl laudă și să se dispreţuiască pe sine înaintea lui Dumnezeu. Căci numai aşa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se izbăvească de duhul slavei deşarte”.

 8. Despre mândrie. A opta luptă o avem împotriva duhului mândriei, care este mai cumplită şi mai rea decât toate celelalte patimi. Ea războieşte mai ales pe cei desăvârşiţi, pe cei care au sporit pe calea virtuţilor, încercând să-i prăbuşească. Precum ciuma strică întreg trupul, aşa mândria strică tot sufletul. Mândria i-a dus la cădere pe satan, întâiul înger, și ceata sa. Zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toată virtutea, acesta n-a voit să le recunoască pe cele venite de la Stăpân, ci din firea sa. De aceea, Sfântul Ioan Casian ne îndeamnă să păzim cu toată strășnicia inima noastră de gândul mândriei. Să nu socotim niciodată că am dobândit vreo virtute, ci să zicem cu apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine”  (I Corinteni 15, 10), căci „fără de Hristos nu putem face nimic”  (Ioan 15, 15). Străduința noastră este încununată de mila și harul lui Hristos, de la Care este „toată darea cea bună”  (Iacov 1, 17). Toate le-am primit de la El (I Cor. 4, 7). Iar dacă toate le-am primit de la Hristos-Dumnezeu, El ne va da și mântuirea pentru smerenia noastră, așa cum a dat-o tâlharului. Smerenia înseamnă alfa și omega vieții duhovnicești, calea de lumină pe care mergem. Sfântul Isaac Sirul numește smerenia „haina lui Dumnezeu, iar sfințenia este abisul smereniei”. De aceea, să urmăm exemplul smeritului Domn Iisus Hristos, al smeritei Sale Maici, Preacurata Fecioară Maria, al smeritului și Sfântului Botezător Ioan. Să urmăm exemplele sfinților și să citim învățăturile lor despre smerenie, căci mare este darul lui Hristos și mila Sa către noi. Dacă luna ianuarie este luna icoanelor sfințeniei, când prăznuim pe marii Sfinți Părinți: Vasile, Grigorie, Ioan Gură de Aur, Antonie, Teodosie, Eftimie, Atanasie, Chiril, Efrem, Maxim și mulți alții, lunile februarie și martie sunt lunile marilor dascăli filocalici: Ioan Casian și Ioan Scărarul. Iar la final, redăm un cuvânt al Sfântului Ioan Casian despre smerenie. „Smerenia se naşte din credinţă, frica lui Dumnezeu, blândeţe şi sărăcia desă­vârşită, prin care ne vine şi dragostea desăvârşită, cu darul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se ­cuvine slava în veci”.

Sursă foto deschidere: Naivia.ro