Model pastoral în vreme de prigoană

Ne-am obișnuit cu comemorările din fiecare an ale Bisericii noastre ortodoxe, care marchează atât momente istorice, cât și liturgice, dogmatice sau spirituale, încercând să trezească conștiința credincioșilor spre o viață activă și unitară din perspectiva mesajului pe care îl transmite.

Acest an trăiește sub auspiciile comemorării celor 140 de ani de la obținerea autocefaliei și 100 de ani de la ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe Române, ocazie cu care a avut loc proclamarea solemnă a canonizării a 16 sfinți români de către Sfântul Sinod, în Catedrala Patriarhală, în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.

Acești noi sfinți sunt mărturisitori care au trăit în secolul XX și au fost pilde de trăire creștină și duhovnicească în perioada de prigoană a regimului comunist, despre care știm încă foarte puțin, chiar dacă destui dintre noi i-am fost martori o vreme.

Nu mi-am propus să enumăr lista sfinților canonizați sau etapele „tehnice” de canonizare prin care au trecut, ci să evoc, în câteva rânduri, figura unuia dintre ei, care mi-a atras atenția, fără să pot spune de ce, poate pentru firescul și perseverența slujirii sale.

La excelenta editură Bonifaciu au apărut anul trecut două cărți despre părintele mucenic Constantin Sârbu, sub îngrijirea Mănăstirii Diaconești: „Lacrimă și Har. Preotul martir Constantin Sârbu” și „Există un mâine. Predici”, care ne stau mărturie despre viața și pătimirile sale.

În sinaxar, părintele Constantin poartă „crucea” de mucenic, ca unul care și-a sacrificat viața pentru credință, refuzând să renunțe la ea chiar în fața persecuțiilor sau a morții. În perioada de început a crești­nismului, mucenicii erau consi­derați martori (gr. martis) ai credinței, cei dispuși să moară pentru Hristos, iar în duhul acestei mucenicii chipul Sfântului Constantin primește lumină.

Trăim vremuri foarte confuze în care ideologii de tot felul construiesc fața „artificială” a omului, prin noi forme de „cancel culture”, care nu se deosebesc prea mult de formele de persecuție din trecut, au devenit mai civilizate, dar efectul este la fel de devastator.

În acest context, noile canonizări readuc în atenție atât necesitatea „sacrului” într-o lume de­sacralizată, cât și valorificarea tezaurului spiritual românesc din care acești sfinți fac parte. Ei sunt modele de viețuire creștin-ortodoxă pentru cei care vor să experimenteze „duhul Bisericii” din care fac parte. Ei ne spun azi că starea de sfințenie o lucrăm zi de zi prin felul în care ne trăim viața, nu e o stare „de manual”, ci o lucrare la care suntem chemați prin proprie voință, într-o libertate care ne responsabilizează pe măsura stăruinței. E nevoie de angajament, chiar dacă pentru mulți termenul pare nepotrivit.

Din panoplia sfinților ca­nonizați recent l-am ales pe părintele Constantin Sârbu pentru modelul pastoral pe care l-a lăsat într-o vreme de prigoană, în care s-a făcut „tuturor toate”, cu o credință și încredințare pilduitoare, dar și pentru că în Ardeal este aproape necunoscut, în comparație cu părintele Sofian Boghiu sau părintele Ilie Lăcătușu.

Una din trăsăturile adevăratei spiritualități este conformitatea credinței, a doctrinei și a vieții cu învățăturile Mântuitorului Hristos, iar părintele Constantin le-a mărturisit într-un mod cât se poate de viu și autentic, în stare de trezvie. Cred că modelul său pastoral este indispensabil pentru vremurile pe care le trăim, care are nevoie de fapte mai mult decât de cuvinte. E celebră una din cuvântările sale în care spunea: „Flămânzii s-au scârbit de vorbe, ei vor pâine; lumea s-a săturat de predici, ea are nevoie de Hristos! De ce nu înțelegem noi înșine ceea ce luptăm să-i facem pe alții să înțeleagă?! Și ce înseamnă asta? Înseamnă mai întâi a ne umple pe noi înșine de Hristos și de virtuțile Lui în toată trăirea noastră cu fapta și apoi să-i facem și pe alții să ajungă tot așa. Nu vorbe, ci fapte se cer! Altfel, cuvintele rămân numai o formă frumoasă, iar practic, dincolo de vorbe nu este nimic. Prin ce va cunoaște atunci lumea că noi suntem ai lui Hristos?!...”

În această lumină a cuvintelor sale aș vrea să rămână rândurile mele. Părintele Constantin a înțeles de-a lungul vieții că, în sine, contemplația este un dar de la Dumnezeu, iar atitudinea prin care poate fi dăruită depinde în primul rând de om, pentru că tot ce constituie natura sa creștină este conținut în Hristos. Dacă privești viața lui Hristos fără ochii credinței, vezi un dezastru. De aceea insista să ai ochii credinței totdeauna treji.

În prefața cărții „Lacrimă și har…” este creionat în câteva cuvinte profilul părintelui Constantin: „Viața lui, compania între suferință și har, a fost o jertfă neîncetată pentru Dumnezeu și pentru oameni. Copil orfan, crescut de o bunică săracă, student strălucit, dar sărman, dormind pe băncile Gării de Nord, preot vrednic la Huși și ctitor al uneia din cele mai mari biserici din Bucu­rești, misionar și duhovnic aplecat asupra durerilor ome­nești, părintele Sârbu a fost arestat în 1954 și condamnat la opt ani de închisoare pentru uneltire împotriva ordinii sociale. În­temnițat la Jilava, Aiud și Gherla, primește după eliberare încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. Revenit în Bucu­rești, bătrân, bolnav și fără nici un mijloc de trai, solicită Patriarhului, cu smerenie, cea mai săracă parohie din București. Primește Biserica Sapienței, aflată atunci în ruină. Blân­dețea, dăruirea și mai ales puterea rugăciunii sale atrag în scurtă vreme la Sapienței o mulțime de oameni de toate vârstele și stările. Astfel, cu dragoste și răbdare, Părintele Sârbu crește mulțime de fii duhov­nicești, făcându-se tuturor toate până ce Hristos ia chip într-înșii”.