Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă Evanghelia zilei Răspunsuri duhovniceşti: Frumuseţea netrecătoare a smereniei

Răspunsuri duhovniceşti: Frumuseţea netrecătoare a smereniei

Un articol de: Nicușor Beldiman - 15 Apr, 2011

Părinte, în ce constă puterea smereniei?

Smerenia este temelia vieţii creştine. Ea ne restabileşte legătura cu Dumnezeu. Pe omul smerit Dumnezeu îl iubeşte, îl iartă, îl mângâie şi-i dă har, îl ridică din cădere. Dacă în Vechiul Testament virtutea smereniei era o "frumoasă floare", în Noul Testament ea devine o grădină întreagă, îngrijită şi preţuită mult de Mântuitorul Hristos. Prin întruparea Sa, prin dragostea, bunătatea, râvna şi mila cu care a propovăduit mulţimilor Evanghelia şi, mai mult, prin patimile, răstignirea şi moartea pe Cruce, iertând în culmea durerilor şi tuturor umilinţelor, Hristos ne-a dat pildă tuturor de smerenie dumnezeiască. Prin smerenia Sa, Învăţătorul nostru Desăvârşit a dobândit asupra celor mândri o biruinţă care a mântuit lumea de minciuna şi rătăcirea păgână.

Dacă Hristos S-a smerit dumnezeieşte pentru mântuirea noastră, cu atât mai mult şi noi trebuie să ne smerim omeneşte, iar dacă se pare că omul smerit pierde în faţa oamenilor, că nu este luat în consideraţie, că este trecut cu vederea şi lăsat în urmă, el dobândeşte mai mult în faţa lui Dumnezeu şi a oricărui creştin care gândeşte drept şi preţuieşte cele duhovniceşti.

Subliniind că această virtute ajută omul să-şi înţeleagă şi

să-şi împlinească propria vocaţie, profesorul Teodor M. Popescu face următoarea descriere, în cuvinte de o rară frumuseţe: "Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor. Şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte şi, pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc" (Meditaţii teologice).

Care este lucrarea smereniei asupra sufletului creştinului?

Această virtute este un dar al sufletului creştinului prin care, recunoscându-şi nevrednicia şi slăbiciunile sale, omul crede în puterea lui Dumnezeu şi se poartă potrivit cu această convingere. Astfel, credinciosul pune mai întâi de toate slava lui Dumnezeu, de la care primeşte toate darurile, în vederea mântuirii şi a bunei sporiri aici, pe pământ. Ea este virtutea care îi învaţă pe credincioşi să nu privească de sus nimic, prin prisma mândriei. Deşi înzestraţi cu mari daruri şi cu puterea de a săvârşi minuni, sfinţii nu-şi atribuiau nici un merit, nu se lăudau cu nimic. Dimpotrivă, cu cât se apropiau mai mult de desăvârşire, cu atât se smereau mai mult şi se socoteau nevrednici.

Cel smerit nu se mânie, se socoteşte mai prejos decât ceilalţi, întrucât îşi vede păcatele sale. Orice lucru rău i s-ar întâmpla, nu trage la răspundere pe celălalt şi îşi recunoaşte partea sa de vină. Acesta este adevăratul chip al smereniei: primirea fără împotrivire a umilinţelor şi a învinuirilor aduse pe nedrept, precum şi renunţarea la orice laude şi cinstiri, aşa cum a făcut şi Mântuitorul.

Prin intrarea Sa în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos împlineşte un plan al lui Dumnezeu-Tatăl, şi anume planul de mântuire a întregii omeniri, arătându-ne că nu se poate ajunge la Înviere fără Cruce. Dumnezeu-Hristos intră în Ierusalim în chip smerit, pentru a împlini profeţia lui Zaharia: "Saltă de bucurie, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine la tine! El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe un asin tânăr, pe mânzul asinei" (Zaharia 9, 9), pentru a arăta că El este Mesia, dar şi pentru a evidenţia că este Împăratul păcii. Iisus vine blând şi smerit, călare pe un asin. Cu toate că mulţimile îi pregătiseră o intrare triumfală, cântându-i osanale, El pătrunde în Sfânta Cetate nu ca un războinic victorios, ci ca un "Rege al păcii", manifestându-se în spiritul chenozei la care consimţise de bunăvoie. (Daniela Ciobanu)