40 de ani de la înveșnicirea poetului Daniel Turcea

Daniel-Ilie Turcea (22.07.1945 - 28.03.­1979) s-a bucurat de o atenție deosebită din partea părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Acesta, în octombrie 1991 - după lecturarea manuscriselor pe care sora lui, Lucia Turcea, le-a transcris vreme de mai mulți ani și le-a păstrat cu sfințenie - a spus că „înțelegerea luminii ca iubire apropie poeziile lui Daniel Turcea de Imnele dragostei dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog. Dar aceasta nu le privează de nuanțele unor forme de expresie de necontestată originalitate și subtilitate, această creație poetică fiind unică în literatura românească și poate chiar în literatura universală. Aceste poezii și cugetări m-au copleșit prin fidelitatea conținutului lor teologic ortodox, trăit însă cu o mare căldură interioară și cu o pătrundere uimitoare în adâncimea Tainei lui Dumnezeu, văzut ca lumină și ca iubire nesfârșită în El Însuși”.

În urma apariției primului volum de versuri mărturisitoare, intitulat „Epifania”, în octombrie 1978, poetul Nichita Stănescu a făcut o declarație uimitoare și foarte îndrăzneață: „Cel mai mare poet al literaturii române, după Eminescu, nu e nimeni altul decât Daniel Turcea!”.

După o suferință mucenicească, cauzată de o boală suspectă, pe care a răbdat-o fără cârtire și cu mulțumire, „poetul Luminii nemărginite” a plecat în cereștile lăcașuri în ziua de 28 martie 1979, fiind înmormântat la Mănăstirea Cernica. Ultimul cuvânt al celui care a slujit Cuvântului prin cuvinte a fost: „Rugați-vă!”.

Cel mai important volum de versuri scrise de Daniel Turcea este „Epifania: cele din urmă poeme de dragoste creștină”, apărut la Editura Doxologia în anul 2011. Acestea au fost izvodite de pe patul suferinței și în ele poetul și-a revărsat din preaplinul inimii iubitoare de Dumnezeu tot ce avea mai bun. Manuscrisele lor au fost păstrate și transcrise printr-o migăloasă muncă de mai mulți ani de Lucia Turcea, care a trăit să vadă minunata împlinire a unor cuvinte profetice, rostite de părintele arhimandrit Nicodim Bujor la pomenirea de patruzeci de zile a fratelui ei: „E singurul poet creștin-ortodox - ca om obișnuit și fără nici un rang, pe nicăieri - în sens filocalic și paterical din vremea noastră. Cu timpul se va spune asta - dar nu va conveni nimănui, din cei care zic că numai ei au ceva de spus - de către cineva mult mai important decât mine și se va afla asta de către mulți. Unii îl vor huli, alții se vor bucura, pentru că mesajul lui, fiind sincer, are putere mare. Eu am fost chibritul, dar lumânarea de ceară curată, care-a ars până la sfârșit, el a fost! Stai să vezi că Epifania care-a apărut este puțin față de ceea ce ți-a mai rămas: adevărata Epifanie, pe care el a scris-o fără opreliști, fiind sigur că nu va mai fi publicată niciodată!”

Aceste poezii sunt centrate în jurul a cel puțin șase teme mari, teologice (Lumina, Iubirea, Pocăința, Euharistia, Învierea și Rugăciunea), care se întrepătrund ca firele unui veșmânt țesut de poet și adus jertfă Domnului spre binecuvântare, iar apoi îmbrăcându-l ca pe o haină de nuntă pentru participarea la ospățul credinței, la care Împăratul l-a invitat ca oaspete special. Răspunsul lui nu a constat în prezentare de scuze din cauza unor efemere priorități pămân­tești, ci - având conștiința nevredniciei - cu smerenie și-a înmulțit talanții, prezentându-se în fața Mirelui cu chivotul ctitoriei sale: o măreață catedrală epifanică versificată, spre cinstea şi preamărirea Cuvântului prin cuvinte.

Având bogata experiență a pogorârii până în străfundurile iadului îndepărtării de Dumnezeu, dar și al învierii personale, înălțării sufletești și pregustării bucuriei de negrăit a raiului încă de pe pământ, Daniel Turcea a scris poemele mărturisitoare pentru toți cei care vor să se apropie mai mult de Dumnezeu, dar mai ales cu gândul la ceilalți scriitori, întrucât - conform mărturiei date de sora lui - „și-a iubit nelimitat confrații și a dorit ca poeziile lui să le fie călăuză spre mântuire”. Îl durea inima pentru starea de nepăsare, de nepurtare de grijă pentru mântuire în care se complăceau contemporanii lui, această realitate tristă, perpetuată până în zilele noastre, fiind descrisă și de părintele Sofronie Saharov, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, care - în tinerețe, asemenea lui Daniel Turcea - „a experimentat personal mistica necreștină, lucru pentru care mult s-a pocăit mai târziu. Așa încât pentru multe din aceste fenomene care constituie preocupările duhovnicești acute ale zilelor noastre, arhimandritul Sofronie este o călăuză asemenea unui far luminos de-a lungul drumului, a acelei căi strâmte care duce la Viață”.

Ca la o astfel de lumină deosebită, cu evlavie gândindu-ne și noi la acest mare poet al Luminii, nădăjduim că poate fi asimilat și privit ca un veritabil Simeon Noul Teolog al veacului trecut și al veșniciei veacului ce va să fie, luminat de Soarele Dreptății și luminând dintru El pe toți cei care vor să fie adevărați fii ai Luminii, deoarece iubesc „Lumina privind în Iubire, / Lumina grăind în Iubire, / Lumina ce-nțelege Lumină, / Lumina ce vede Lumină, / Lumina ce luminează Lumină / Iubirea ce-ncepe-n Iubire / și e / Dumnezeu al Iubirii. // numai așa / cel ce o vede va ieși / din sine, din mătcile firii / și sufletul, din cort, va fi afară”. (Pr. Traian Vasile Zoltan)