Arca lui Nicolae Turtureanu

Nicolae Turtureanu, poet cu har dăruit de Sus, muzeograf îndrăgostit de poezie și șah, publicist cu un condei ascuțit, director fondator al revistei „Cronica Veche”, e scoborâtor dintr‑o veche viță domnească, cea a țăranilor care au dus Cerul pe umeri, lăudându‑se cu un blazon bine copt pe vatră, având obârșia neuitată pe malul drept al Jijiei. Pentru cunoscători, e un melanj ataşant de dulceaţă de trandafiri (nezaharisită) şi ţepi ascuţiţi de cuvinte, cu sânge mereu proaspăt în vârf. Supravieţuitor al nisipurilor mişcătoare, al vitregiilor vremurilor, al războaielor de tot felul: cu sine însuşi, cu lumea care nu‑l mai încape, cu muzele capricioase.

Sculptor de fum, iubitor de ciori şi de culori, de nori şi viori, de cafea, lulea, baclava, chisea, sarma, chiftea, ciulama, zarnacadea şi basma. Cartograf de sentimente, cuceritor al spaţiilor albe, pentru care „Hic sunt leones” se traduce, întotdeuna şi inevitabil, prin „Aici sunt leoaice... de îmblânzit!” (I)responsabil şi mânios în câte o bucată a lunii, când „Cronica Veche” stă să se ridice copăcel în picioare; dacă vreţi să‑i faceţi o bucurie, spuneţi‑i atunci, cu reverenţa de rigoare, „Domnule Director”!

Claustrofob în propria piele, nu pierde ocazia să evadeze, fie şi numai în vis, pe mări şi oceane, în deşerturi ale deşertăciunii, la concurenţă cu omul din lună. Tată de familie şi fericit bunic, împărţind fără părtinire obrajii şi barba între multiplul campion internaţional Vlad şi prinţesa prinţeselor Ioana.

Înconjurat cu zidul de cetate al prietenilor vechi şi noi, ştie să preţuiască o vorbă de duh şi un pahar vrăjit pe lângă vorbă. Poate fi zărit câteodată la braţ cu necunoscutele, statuile vorbitoare ale Iaşilor, înmănuşate domniţe cu braţele reci, pe cărări de ceaţă şi fum, pe drumuri de mistere şi vise. Nu‑l acuzaţi degeaba, nu face trafic de influenţă, de frica eternităţii, desigur; poartă, ca punct de sprijin, o ascunsă rană, o poezie deschisă din mileniul trecut, verde peste cerul alb.

Poet, poet în toată plinătatea cuvântului, a gândului şi a vântului, binecuvântat şi blestemat de ursitoare să nu‑şi afle odihnă decât scriind, în arca personală, adăposteşte o colecţie de felurite jivine, dintre care la mare preţ sunt ciorile, melcii, caii cu mânere, pelicanul Mihai, îngeriţele moţate şi hibridul struţo‑cămilesc Muma Pădurii, bune de spăriet copiii obraznici şi cititorii mai slabi de fire.

Îi dorim ca arca să nu se oprească la ţărmul penultim, ci să alunece fără oprire, fără saţ, pe drumul fără pulbere, mereu în căutarea unui port sau a unei furtuni, sub steagul pe care stă scris, cu ţipete de albatros, „necunoscut, necunoscută”...