Chipul iconic al monahului Proclu Nicău

Au trecut șase ani de la mutarea în veșnicie a monahului simplu și smerit, Proclu Nicău.

„Simplitatea și smerenia sunt cele două aripi care ne ajută să zburăm iute. Simplitatea este trăsătura nedespărțită a smereniei, de aceea, când nu există simplitate, nu există nici smerenie”, spunea Sfântul Teofan Zăvorâtul. Simplitatea părintelui Proclu, dimpreună cu nevoința sa osârduitoare, împletită cu încrederea în Dumnezeu, aducea pace și bucurie lăuntrică pelerinilor ce-i pășeau pragul chiliei și ne umplea sufletul de nădejde și mângâiere atunci când primeam binecuvântarea de plecare.

Simplitatea firească a părintelui Proclu era aceea pe care o are un copil. În dragostea sa cea adevarată după Hristos, în acea stare a simplității și a curăției, s-a dezvoltat nevinovăția copilăriei, pe care Hristos o cere de la noi când zice: „faceți-vă ca pruncii”. Într-un cuvânt, părintele Proclu era omul simplu, fară de răutate și fară de viclenie. O simplitate naturală, ce a evoluat în sfinţire în mod natural. În el simțeai bucuria adevarată și zâmbetul firesc, ca lucrări ale puterii sfinte. Fiind om al lui Dumnezeu, credincioșii care intrau în chilia sa simțeau într-însul puterea lucrătoare a Duhului Sfânt.

Avva Proclu avea întotdeauna gânduri bune pentru ceilalți. Nu era prost, dar considera că așa cum gândește el, tot astfel vor gândi și ceilalți. Se smerea, se micșora… Iar Dumnezeu Se ascunde în simplitate…

Doar gândul acesta ne poate alina dorul, că părintele Proclu, plecat poate prea repede de lângă noi, s-a întâlnit în ceruri cu sfinții și ne ajută să mergem mai departe. Căci, deși nu îl mai vedem, el este în continuare în inimile noastre și rugător în Cer.

Nădăjduim că părintele Proclu și-a câștigat veșnicia, iar nouă, celor rămași, ni s-a mai dat un răgaz pentru a ne pregăti să îl întâlnim. Căci la Marea Întâlnire nu poți merge oricum, ci așa cum a plecat părintele, smerit, dăruindu-se pe sine, binecuvântând și iubind.

S-a jertfit pentru oameni, a fost un monah pilduitor prin faptă și cuvânt smerit. S-a străduit să-i facă în permanenţă pe oameni să înţeleagă că fără Hristos nimic nu putem avea, că cea mai de preţ avere ce-o putem aduna aici, pe Pământ, este iubirea smerită şi că cel mai simplu lucru şi bucurie ce le-o putem face celor din jur este iertarea. A readus pe mulţi rătăciţi în Biserică, prin multa și necontenita-i rugăciune, dând dovadă de multă răbdare şi tact duhovnicesc. 

Plecarea sa dintre noi ne-a umplut de dor, dar și de primăvăratică înflorire a nădejdii că ne vom revedea toți, mlădițe ale Învierii Domnului.

Pare simplu, dar este greu să vorbeşti despre un om sfânt la care ai ţinut, pe care l-ai iubit şi care ştii că te-a iubit. Este greu să nu-l mai vezi acolo unde ştiai că-l găseşti tot timpul, la chilia sa de la Mitocul Bălan. Este greu să nu-i mai poţi cere un sfat, o mângăiere, o rugăciune. Noi, aici, pe pământ, nu avem cum să cuprindem veşnicia, dar Bunul Dumnezeu ne-a pus-o în mintea noastră, în inima noastră, după cum ne spune şi Sfânta Scriptură: „Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit”. (Ecclesiastul cap. 3, 11).

Astfel, în drumul nostru spre veșnicie, ne vom aminti mereu cuvintele blândului părinte Proclu Nicău, care s-a ridicat, lin şi luminos cum a şi trăit, în ziua de 27 ianuarie 2017, către veşnicia dumnezeiască spre care năzuise neîncetat

                 Veșnică să-ți fie pomenirea din neam în neam!

                 Părinte Proclu, pomeniți-ne și pe noi în Rai!