Discursul lui nu lăsa indiferent pe nimeni

De curând trecut la Domnul, părintele profesor Jean Boboc continuă să fie viu mai ales în inimile celor care au avut șansa să-l cunoască. Plecarea lui din această viață, în 4 aprilie 2019, la vârsta de 76 de ani, constituie o mare pierdere, mai ales pentru lumea academică a teologiei românești. Unii dintre colegii lui, profesori ai Centrului ortodox de studii și cercetare „Dumitru Stăniloae” din Paris (CDS), al cărui cel dintâi decan a fost, împărtășesc cititorilor români câteva gânduri spre mângâierea celor care i-au fost aproape.

Personal l-am cunoscut pe părintele profesor Jean Boboc doar cu câteva luni înainte de pășirea sa spre cele veșnice, cu prilejul unui interviu legat de ideologia transumanistă. Întâlnirea cu sfinția sa mi-a fost binecuvântat prilej de a vedea un om cu totul dăruit Bisericii și teologiei ortodoxe, înzestrat cu un fin discernământ teologic, cu o tăioasă artă oratorică și cu un duh apologetic rar întâlnit.

Ascultându-i răspunsurile pline de patos din cadrul interviului, mi-am dat seama că mă aflam în fața unuia dintre oamenii pe care nu des avem ocazia să-i mai întâlnim astăzi. Vorbindu-mi la un moment dat și de suferința lui trupească, m-a uimit multa lui seninătate în fața morții, pe care deja o simțea aproape, precum și grija sa părintească față de Centrul ortodox recent întemeiat în capitala Franței. Deborda de optimism când vorbea de activitatea și viitorul centrului al cărui prim decan era și căuta cu ardoare cadre didactice tinere și cât mai competente care să poată succeda profesorilor deja ajunși la bătrânețe. A fost cu certitudine un om aparte al Bisericii și teologiei ortodoxe românești.

Nu tehnologia, ci Hristos ne înveșnicește

Părintele Răzvan Ionescu, coordonatorul direcției „Teologie ortodoxă și știință” din cadrul Centrului CDS, evocă în mărturia sa întâlnirea și legătura lui cu părintele Boboc: „Ne-am cunoscut acum vreo cincisprezece ani, cu ocazia primilor mei pași în Sfântul Munte. Am apucat atunci împreună săvârșirea din viață și înmormântarea părintelui Dionisie Ignat de la Colciu sau prezența atât de smerită și de mărturisitoare a părintelui Petroniu Tănase de la Prodromu. Nu era hirotonit la acea vreme și nimic nu lăsa să se intuiască parcursul de excepție, transformator, care avea să facă din acest om vocea cea mai avizată a bioeticii ortodoxe din ultimii ani pe plan internațional. Hirotonia i-a adus în viață o transformare generală. Medic ca formare de bază, devenit mărturisitor în Hristos cu o voce combativă, uneori incomodă, stârnind chiar frisoane prin atenționările la pericolele contemporane născute din dezvoltarea tehnologiei în zona manipulării medicale a umanului, s-a manifestat ca un autentic luptător pentru ca Hristos să fie mai prezent în trăirea și deciziile celor azi puși greu la încercare de mecanismele complicate ale alegerilor de viață și de moarte cauzate de asistența tot mai tehnicizată a procreației. 

Conștientizez că a plecat la Domnul cineva foarte apropiat. Era o «complicitate» afectivă între noi. Îmi este cumva deja dor de el, dar lupt lăuntric cu sentimentele întru conștiința că ceva luminos îi răsplătește parcursul de excepție cu o stare mai înaltă decât condiția noastră perisabilă de aici, supusă bolilor și stricăciunii, care nu are a se înveșnici. A condamnat el însuși ferm, decriptând transumanismul, ten­dința pervertită a unora de a-și dori înveș­nicirea în această viață, fără har, fără Hristos, doar prin aportul tehnologiei.

Am gustat împreună momente de împărtășire bucuroasă a ceea ce ține de firescul activității Centrului de studii și cercetări «Dumitru Stăniloae» din Paris, al cărui prim decan a fost. În ciuda diferenței de vârstă, am parcurs împreună perioada de studenție la doctorat la Institutul Saint Serge, susținându-ne tezele aproape în paralel. De îndată ce a finalizat, alura sa intelectuală l-a propulsat imediat spre predare atât la noi la centru, cât și la Institutul Saint Serge. 

Era foarte reticent la orice intruziune ecumenistă în demersul nostru de predare a teologiei ortodoxe la Centrul «Dumitru Stăniloae». Dincolo de ținuta de înaltă exigență universitară, inteli­gența exprimată cu un simț al umorului, totdeauna proaspăt și percutant, dublată de o căldură umană care mân­gâia, confirmând că ești înțeles și primit înlăuntrul lui, a fost un viu de prezență personală prețios. Întru căldura sa plină de umor fin, exprimată printr-o franceză cunoscută la nivel de mare subtilitate, a știut să se facă invitat de mass-media. Însă, dincolo de performanța intelectuală și teologică, strălucește interlocutorul atent, colegul de echipă universitară, omul. Poate că nu știm să Îi mulțumim îndeajuns lui Dumnezeu pentru oamenii din proximitatea noastră cu care alimentează viețile noastre prin dăruirea și sacrificiul lor, prin prezența lor vie. O experiență de viață hrănită de preocupări multiple a făcut din el un om interesant, care atrăgea prin discurs, care stârnea, care nu lăsa indiferent. O prezență de aur pentru mărturia noastră ortodoxă în Occident.”

Amestec subtil de rigoare și bunătate

Ana Schiavoni-Palanciuc, cadru didactic al Centrului ortodox de studii și cercetare „Dumitru Stăniloae” și totodată al Univer­sității Paris 7 la Catedra de Istoria filosofiei și a Artei bizantine, ne-a schițat un portret al părintelui Jean: „Preot, medic, cercetător, profesor investit deplin în cursurile universitare şi în organizarea academică a Centrului de studii şi cercetare «Dumitru Stăniloae» din Paris, părintele Boboc şi-a lăsat amprenta puternică nu numai în inimile celor care au avut şansa de a-l cunoaşte, dar şi în dezbaterile teologice şi bioetice contemporane, fiind perfect integrat în problemele societății, fără nici o abatere însă de la rigoarea Ortodoxiei. În discuțiile actuale privitoare la relațiile dintre ştiință şi religie, există adesea ispita prefabricării limbajului teologic sau, mult mai grav, cea în care acelaşi limbaj poate deveni arogant, împietrit într-o tristă suficiență. Or, intervențiile și exegeza părintelui Jean Boboc aşezau toate discuţiile la un alt nivel, cel al exigenței, al rigorii smerite, întotdeauna înso­țite de o mare bunăvoință. Părintele a fost poate întâi de toate un fin exeget al Sfinților Părinți, al dogmaticii ortodoxe, în care găsea un acord profund cu vocația sa de medic, perfect integrat în ştiința contemporană. 

Fără a fi analitic sau demonstrativ, a introdus în mediile şi în practicile teologice o respirație proaspătă, inteli­gența sa luminându-i deopotrivă pe toți colegii săi. El încarna în mod deplin un amestec subtil de rigoare şi de bunătate. De aici decurgea tocmai acea voință manifestă de a reciti cărțile sfinte, textele patristice, dogmatica ortodoxă, cu singura condiție de a le restitui în tot adevărul lor, într-un mod greu de imitat, lăsând să transpară adevărul, dincolo de diver­gența interpretărilor. Dacă ar fi să menționăm doar câteva din trăsăturile analizelor, ale cursurilor sale, am putea vorbi de stilul său sobru, precis, creativ, dar perfect modulat, ce stă mărturie nu numai unei vaste culturi, multiplă prin consti­tuție, dar care rezistă deopotrivă tendințelor interpretative efemere, deschizând noi direcții fertile de cercetare.

Suferința îndelungată, tăinuită, sfârşitul părintelui au produs în metabolismul comu­nității ortodoxe din Franța o tulburare de negrăit, însă în jurul mărturiei sale iradiază deja aura celor care au reuşit să transmită un angajament profund şi deplin, fără răgaz sau îndoieli.”

Seria mărturiilor despre primul decan al CDS o încheie părintele Constantin Pogor, profesor de Vechiul Testament în cadrul centrului: „Cât de mult se bucură Biserica de stâlpii ei! Părintele Jean Boboc a marcat gândirea ortodoxă actuală mai ales în domeniul bioeticii, fiind totodată unul dintre stâlpii de bază ai teologiei ortodoxe contemporane. Curajos denunțător al tiraniei transumanismului, părintele Jean a știut să împletească smerenia personală cu acribia cercetării știin­țifice, scrierile sale fiind o adevărată stavilă în fața furtunii moder­nității seculariste”.