Leopoldina Bălănuță și rostul artei

A venit pe lume în 1934 în familia preotului Nicolae Bălănuță și a preotesei Sanda, în Hăulișca, un sat din inima Vrancei. Iarna care se instalase la munte în noaptea de 21 spre 22 noiembrie nu i-a permis tatei să ajungă la primărie să declare nașterea fiicei, decât pe 10 decembrie. Copila câștigase câteva zile în actul de naștere, dar avea să cunoască devreme suferința. Poate de aceea socotea că trebuie să rămâi mereu aproape de oameni. Dacă nu ar fi reușit la teatru, s-ar fi îndreptat spre medicină, tot o profesie de credință prin care să-și ajute semenii. A propovăduit poezia, mărturisind adesea că nu-i place să se joace cu cuvintele, pentru că Dumnezeu este Cuvântul. Ea a fost Leopoldina Bălănuță! Actrița care a marcat teatrul și filmul românesc, dar și omul care a parcurs vremuri despre care am vrea să știm mai multe.

La casa bunicilor din Hăulișca, copila a rămas scurtă vreme, pentru că, în vara lui 1935, tatăl ei urma să fie hirotonit pe seama Parohiei din Păuleşti, sat vecin cu satul bunicilor. De la poalele Munților Vrancei, Poldi și sora ei, Claudia, au plecat devreme. În 1941, tatăl era pe front, iar mama, rămasă singură, decide să-și trimită fetele la Focșani să deprindă taina învățăturii. Însoțite de un dor sfâșietor, cele două surori ajung în Orașul Unirii, la 60 km depărtare. În ciuda vremurilor aspre, fetele preotului Bălănuță, căzut prizonier la ruși, nu au abandonat școala. Poldi este admisă la Liceul de Fete, actualul Colegiu Naţional „Al. I. Cuza”. Între timp, „acasă” însemna la Focșani, unde tatăl devenise protopop și preot la Capela Militară. Respinsă la admitere la teatru, lucrează la un magazin, apoi predă limba română și istoria la școala din Jariștea Vrancei. Surorile au locuit în casa primarului Bucur, alungat de comuniști. O casă mare, dar pustiită, în pivnița căreia au descoperit un număr impresionant de cărți ce aparțineau fiului primarului. Acestea au însemnat hrana lor de suflet. Actrița binecuvânta acele experiențe, care o aruncaseră în vârtejul vieții și o făcuseră mai puternică.

Cu râvnă pentru artă

În 1953, Leopoldina Bălănuță a fost admisă, în sfârșit, la teatru după câteva încercări eșuate, paradoxal, cu nota 10. Cu siguranță, dosarul ei „nesănătos” contribuia și el la acele eșecuri. Spectacolul de licenţă a fost „Peer Gynt” de H. Ibsen. Ea a întruchipat-o pe Aase, iar Florin Piersic a avut rolul titular. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică în 1957, la clasa profesoarei Marietta Sadova.

A debutat la Teatrul din Piatra Neamț în 1958, iar după un an juca la Teatrul Mic din București în „Prima întâlnire” de T. Sîtina, regizat de Ion Cojar. S-a remarcat apoi în spectacole celebre. De la „Antigona” lui Sofocle la „Unchiul Vania” de Cehov sau „Coriolan”, creația lui Shakespeare. În 1994, regizorul Vlad Mugur o îmbrăca în straiele Hecubei din „Sfârșitul Troiei”. În anii ’90 a dat viață unor personaje pe scena Teatrului Naţional Bucureşti. Pentru expresivitatea ei, regizorul Andrei Șerban i-o încredința pe Medeea din „Trilogia antică” și pe Ranevskaia din „Livada de vișini”, iar Victor Ioan Frunză îi atribuia Oracolul din „Tamerlan cel Mare”.

Își lua bun-rămas de la spectatori pe scena TNB în rolul Marta din spectacolul „O batistă în Dunăre” de D.R. Popescu, montat de Ion Cojar, sub bagheta căruia debutase în Capitală. Astfel, Iani, cum îi spunea ea prietenește, a fost cel care a creat puntea de legătură între începutul și sfârșitul carierei sale. Admiratorii nu o uitaseră însă pe Gittel din melodrama „Doi pe un balansoar” de W. Gibson, o întâlnire scenică memorabilă a anilor ’60, cu Victor Rebengiuc în rolul lui Jerry, montat de inegalabilul Radu Penciulescu, fondator al Teatrului Mic. Părintele Bălănuță păstrase cu grijă cronicile spectacolelor fiicei sale.

Pe marele și pe micul ecran

Pentru dramatismul ei și pentru pasiunea pentru profesie, actrița a fost distribuită în filme de artă. Regizorii Mircea Veroiu și Dan Pița au fost inspirați când au ales-o pentru Fefeleaga din „Nunta de piatră” și pentru Mara din „Dincolo de pod”, Gheorghe Vitanidis pentru Maria Nobilu din „Clipa”, iar Mircea Mureșan pentru Zenovia din „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”.

Nu a lipsit nici de pe micul ecran în serile de teatru TV. Telespectatorii și-o amintesc în „Mama” de K. Čapek, în montarea lui Petre Sava Băleanu, sau în „Moartea unui comis voiajor” de A. Miller, în regia Sandei Manu, în „Strigoii” de H. Ibsen, adaptare tv semnată de Eugen Todoran.

Recitalurile de poezie - un regal

Pentru Leopoldina Bălănuță, poezia a însemnat aerul dumnezeiesc de care avea nevoie ca să se înalțe...

Cea care la 4 ani rostea Crezul în brațele mamei în biserica din Păulești ajunsese să iubească poezia lui Eminescu, a lui Blaga și a lui Nichita, așa cum iubea muzica și poezia naturii, a florilor, a gâzelor, a văzduhurilor, uitând de absurdul unor vremuri. Călătorea prin țară cu poezia, însoțită uneori de Ovidiu Iuliu Moldovan, și el cu vocația poeziei. Fonoteca Radioului și Arhiva TVR păstrează nealterate vocea și imaginea actriței, care te fascina prin seninătatea cu care vorbea despre durere și suferință.

Binecuvântarea tatei

Leopoldina Bălănuță și Mitică Popescu s-au căsătorit civil în vara lui 1977. Apoi, în decembrie de sărbători, au fost cununați religios chiar de părintele Bălănuță la Focșani. Se cunoscuseră la Teatrul Mic în 1974. Ea o interpreta pe Irina din „Matca” lui Sorescu, iar el era logodnicul. Repetițiile, turneele, dar și suferințele i-au apropiat. În studenție, Mitică Popescu trecuse printr-o experiență dureroasă. A stat în temniță 3 ani pentru că nu și-a turnat prietenii care visau la America. Cunoscuse și infernul de la Periprava, de care nu era străin nici părintele Bălănuță, care fusese ridicat de Securitate în 1959 chiar din biserică, iar la revenirea din detenție, în 1962, a fost nevoit să lucreze la o fabrică din oraș. În fine, sfârșitul anilor ’60 le-a readus echilibrul. Sora ei era acum profesoară, iar tatăl revenise la Capela Militară, unde a slujit până în 1986, anul trecerii la cele veșnice.

Poldi și Mitică nu au putut avea copii, dar s-au avut unul pe altul. Verile mergeau în Deltă sau cutreierau dealurile Vrancei. Ea era glumeață, cu spirit bogat, iar de la treburile casei nu se dădea înapoi. Adora să gătească și să țină casa curată. Iubirea și respectul au stat la temelia celor 20 de ani petrecuți împreună.

Memoria numelor

Locuitorii Focșanilor se obișnuiseră să o întâlnească, măcar o dată pe an, în târgul lor, plimbându-se la brațul soțului. Astăzi, trecătorii pășesc pe strada botezată cu numele ei. La câteva străzi distanță stau înscrise pe tăblițe și numele nemuritorilor Cornel Coman și Emanoil Petruț, vrânceni de-ai ei, slujitori ai teatrului, plecați prea devreme la Domnul. Numele ei este purtat și de o străduță din Jariștea, ținutul cu vii bătute de soare, ca să amintească locuitorilor de personalitatea ei. Din 1999, Casa de Cultură din Focșani poartă numele actriței.

Începutul Călătoriei...

Ziua Cuvioasei Paraschiva a anului 1998 a fost ultima zi petrecută în intimitatea căminului. Ultima operație se adăuga nefast la altele la care fusese supusă de-a lungul existenței.

În 15 octombrie 1998, marea actriță își începea Călătoria. Avea 63 de ani. Primul popas îl făcea la Teatrul ei Mic. Trupul ei, adăpostit în sicriu, fusese depus direct pe scândura scenei care îi păstrase fiecare gest, fiecare șoaptă, fiecare fior de emoție...

De atunci, Poldi odihnește la Bellu, lângă prea tânărul Dinu Manolache, plecat în aceeași toamnă cu ea. Cei doi făcuseră din comedia amară a lui G.M. Zamfirescu un spectacol superb la TVR în anii ’90.

S-au scurs deja 20 de toamne de când actrița noastră este doar spirit și amintire.