Lidia noastră, cea din familie

La Mănăstirea Cernica, în locul unde Ortodoxia își pleacă fruntea în fața celui mai de preț reprezentant al său din secolul 20, pe piatra funerară este scris: „Aici odihnesc în Domnul Părintele Dumitru Stăniloaie și soția sa, Maria (născută Mihu)”. Mihu este și numele pe care eu l-am dobândit prin căsătoria cu Dumitru (Mituț), nepotul de frate al Mariei, născută Mihu. Am avut bucuria și privilegiul de a avea o relație apropiată și sinceră cu Lidia, cea care se odihnește nu departe de locul de veci al părinților săi.

Amintirile mele despre Lidia Stăniloae încep cu poveștile lui Mituț (soțul meu și vărul primar al Lidiei), chiar înainte de a o cunoaște fizic. Pentru el, Lidia era verișoara mai mare, fata veselă, a cărei sosire vara la Sibiu o aștepta cu nerăbdare, din cel puțin două motive. În bagajul ei își avea întotdeauna loc un teanc de cărți pentru el. „Căpitan la 15 ani” (care lui, pe atunci exact de vârsta personajului, i-a alimentat grozav simțul aventurii), sau câteva numere din „Pif” (cu care îşi exersa franceza până la fluență) erau printre primele. Au urmat altele din ce în ce mai atent alese care i-au consolidat interesul pentru lectură și pentru subiecte din ce în ce mai serioase. Și al doilea motiv erau excursiile pe traseele din Făgăraș cu grupul de veri condus de Lidia, în care era inclus și mezinul Mituț.

Au urmat anii de liceu și, deși preferințele lui erau aviație sau marină, a înțeles repede că nici un „copil de popă” (etichetă pe care a purtat-o până după 40 de ani) n-ar fi putut urma acele facultăți. A ascultat din nou sfatul Lidiei. Matematica spre care l-a îndreptat s-a dovedit a fi într-adevăr vocația lui.

Au trecut și anii studenției, iar după repartiția în București, tot Lidia a fost cea care i-a întins mâna de ajutor de care avea nevoie. L-a găzduit o vreme la ea pe tânărul stagiar, venit pentru a face carieră în Capitală. Și a făcut! Dar Lidia avea să-și mai pună o dată amprenta asupra vieții lui Mituț. Într-una din vizitele ei în țară l-a „zgândărit” în legătură cu doctoratul. Într-o perioadă mai puțin fastă din viața lui, fusese înscris la doctorat, dar abandonase pregătirea. La imboldul ei mai ferm (Lidia câștiga repede ascendent asupra unei persoane, folosind argumente pertinente), s-a înscris din nou la doctorat la o universitate din București. Trei ani mai târziu, în speech-ul din ședința de prezentare publică a tezei de doctorat, Mituț a recunoscut că poate evenimentul acela n-ar fi avut loc fără sprijinul a două femei din familie: fără imboldul Lidiei nu l-ar fi început și fără sprijinul meu nu l-ar fi încheiat (mă laud și eu puțin). I-a părut rău că Lidia nu a putut veni atunci în țară.

Cu toate poveștile astea știute, atunci când chiar am întâlnit-o pe Lidia mi se părea deja cunoscută. Lidia cea din familie era o prezență puternică. La întâlnirile cu diverse ocazii avea întotdeauna un sac plin cu povești. Conversația cu ea era captivantă și orice subiect aborda îl putea prezenta în multe feluri. De la nivelul academic la cel comun. Îmi amintesc o întâlnire de familie, la noi acasă, în jurul mesei de Paști în 2012. La un moment dat, subiectul discuției au fost simbolurile creștine, iar unul dintre cei prezenți a vrut să afle mai multe. Era o persoană simplă, a cărei educație fusese brusc întreruptă de vitregiile vieții, și care până atunci nu prea participase la discuții. M-a fascinat felul în care Lidia a găsit limbajul adecvat pentru a răspunde acelei întrebări și cum nu s-a limitat la un monolog, ci a inițiat un dialog, încurajând astfel persoana respectivă să-și spună și ea părerea.

Dar Lidia era și o fire foarte directă. Poate mai puțin „diplomată”. Nu ar fi spus vorbe goale doar ca să „dea bine”. În vizitele ei la București, sau ale noastre la Freiburg, dacă se lansa în vreo discuție cu Mituț și părerile lor erau diferite, se încingeau puțin în dezbatere. Ajungeau sau nu la aceeași părere, își respectau însă reciproc opiniile și niciodată nu se despărțeau supărați.

Viața a pus-o în cele mai diverse și uneori dificile situații. Dar, omul puternic care a fost Lidia, și le-a asumat pe toate și le-a făcut față cu fruntea sus. Știa să ajute, fără să se bată cu pumnul în piept. Era puternică și puteai conta pe ea. Chiar dacă putea părea uneori prea protectoare și poate la umbra ei se creștea puțin mai greu, frunzișul ei apăra de grindină și pământul păstra umezeala atât de necesară plantelor. Plante care, când frunzișul s-a rărit, s-au înălțat cu putere.

Pentru că am pomenit de vizitele noastre la Freiburg, Lidia știa să fie o gazdă grozavă. Programul pe care îl făcea includea întotdeauna obiective interesante despre care știa atât de multe lucruri încât rivaliza cu orice ghid turistic. Dar nu era ceva sufocant. Ne lăsa întotdeauna un timp al nostru să explorăm și experimentăm și singuri.

Poveștile depănate la masa de pe terasa generoasă a apartamentului ei se lungeau câteodată mult după miezul nopții. Și ce bine era!

Și au mai trecut niște ani, pe care i-am adunat din ce în ce mai grei în spate, și vizitele au fost mai rare, dar încă vorbeam des la telefon. Telefon care, într-o dimineață de februarie din 2017, ne-a adus vestea că nu-i vom mai auzi vocea niciodată. În ziua aia, drumul de la București la Freiburg a ocolit jumătate de Germanie, dar am ajuns totuși s-o mai vedem o dată și să o conducem spre casă.

Ziua înmormântării a fost ca Lidia, cu o dimineață luminoasă, urmată de o vreme mai aspră, cu vânt și frig. Cea mai autentică și firească zi de februarie, autentică și firească așa cum a fost și Lidia! Exact așa cum a rânduit-o Bunul Dumnezeu și mama natură.

Și, dacă acum aproape doi ani, Dumnezeu l-a chemat la El și pe Mituț, poate că s-au întâlnit și-și deapănă amintirile, și-și reiau dezbaterile. Rămâneți în lumină și răspândiți lumină! Mi-e așa de dor de voi...