Opera lui, expresia integrală a sufletului românesc

S-au împlinit 129 de ani de la trecerea în veşnicie a poetului nostru naţional Mihai Eminescu, cel numit de Grigore Vieru „poetul nemuririi noastre”, de Constantin Noica „omul deplin al culturii române”, iar de alţii, pe drept cuvânt, părintele jurnalismului românesc. În Anul Centenarului Marii Uniri, această zi trebuie să fie pentru toţi românii cu atât mai specială, având în vedere că întreaga operă a lui Eminescu, lupta şi jerfta sa sunt ca o ofrandă adusă pentru unitatea neamului.

În pofida tuturor obstacolelor care păreau de nedepăşit, a tuturor oponenţilor săi, a adversităţilor şi zbuciumului prin care a trecut acest „popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele”, Eminescu a avut încredere în nea­mul său, deşi s-a identificat deplin cu drama acestuia. Dar „Dumnezeul geniului” l-a „sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar”, pentru a deveni „sumă lirică de voievozi” (Petre Ţuţea) sau „expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Poetul a crezut în capacitatea neamului său de a răzbi în furtuna istoriei, de a înfăptui idealul unirii nutrit de veacuri, de a-şi făuri un viitor demn („La trecutu-ţi mare, mare viitor!”, dorea el României).

Un căutător de Absolut, cum îl descria Rosa del Conte, însetat de cunoaştere, de „frumuseţi şi adevăruri supreme”, cum spunea Zoe Dumitrescu Buşulenga, el a crezut şi în frumuseţea şi adevărul nea­mului românesc, tocmai fiindcă le-a descoperit în profunzime şi a pătruns în tainele lui sufleteşti. Însă a înţeles, cu o luciditate şi acuitate a minţii neîntrecute, dublate de o cunoaştere (nu numai în planul ideilor, dar şi al realităţilor - sociale, economice, politice etc.) şi o cultură uimitor de vaste, că politicianismul, demagogia şi corupţia „păturii superpuse”, formele „cosmopolite” importate, legile „traduse rău din franţuzeşte”, „stricătorii de limbă”, distrugerea ţăranilor şi lumii ţărăneşti cu rânduielile ei bune, colonizarea economică, subminarea, în provinciile ocupate, a reperelor identitare - limbă, credinţă şi cultură românească -, „materialismul brutal” şi cultura degradantă, care „ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”, toate acestea puteau dizolva cu totul fiinţa naţională şi unitatea dintre români.

A scris într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor

Întreaga sa muncă de gazetar a fost îndeplinită - cum spun Ioan Slavici, Titu Maiorescu şi alţii care l-au cunoscut - cu totală dăruire de sine pentru luminarea, educarea şi ridicarea neamului, pentru afirmarea adevărului, intransigent şi refuzând orice compromis, şi pentru apărarea cauzei drepte a românilor. Totuşi, după şase ani de muncă asiduă la „Timpul”, şi-a mărturisit unui prieten dezamăgirea de a nu fi fost înţeles: „... am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun ţării mele. Dar nu merge”. Vocea sa fermă, care denunţa nedreptăţile fără ocolişuri, deranja, devenise prea incomodă. Totuşi, Eminescu nu a fost înfrânt, în ciuda suferinţei îndurate şi a adversarilor care îl preferau exclus din viaţa publică. Cel mai mare poet şi gazetar al nostru, „românul absolut”, a avut un rol fundamental în formarea şi consolidarea conştiinţei româneşti, dar şi în edificarea unei culturi naţionale.

Prin inegalabila sa operă artistică, el este făuritor al limbii române literare. Nu degeaba Nichita Stănescu, într-o poezie dedicată poetului naţional, recunoştea locul lui „în sâmburele limbii [române]”. Eminescu a considerat limba al doilea element de unitate, după Biserică, şi a numit-o „tezaurul sufletesc” al unui neam şi „reazem moral”, fiindcă prin ea se transmit istoria şi înţelepciunea strămoşilor, se încheagă identitatea. El a mers prin toate provinciile româneşti, unde a constatat în mod direct unitatea de limbă, atestată înainte de cronicari. În lungile călătorii, a cules folclor şi cuvinte vechi, dedicându-se muncii de valorificare a bijuteriilor din acest tezaur românesc şi făurind apoi limba frumoasă în care le-a integrat. A devenit astfel „cel dintâi scriitor român care scrie cătră toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor”, iar opera sa reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (Nicolae Iorga). Adrian Păunescu scria aceste versuri inspirate despre Eminescu: „El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot./ L-a-nfiat întreg Ardealul,/ Eminescu-i peste tot (...) Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”.

Eminescu, omul care a trăit mai mult pentru alţii decât pentru sine însuşi

Eminescu a fost primul care a intuit și a pătruns în profunzime unicitatea sufletului românesc, temă pe care o vor dezvolta mai târziu, în interbelic, cercetători ai ființei românești, printre care Noica, Vulcănescu, părintele Stăniloae. În articolele sale vorbește deseori despre acest popor „crescut puternic în umbra Basarabilor și a neamului Mușatin”, fiind men­țio­nate trăsături precum omenia, blândețea, toleranța românilor („Nici un neam de pe fața pământului nu este mai tolerant decât românul”), sau echilibrul, măsura, armonia sufletului românesc (despre care vor scrie Noica, Stăniloae, Papadima), reflectate chiar în limbă: „Limba românească este dintre cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate”. Putem spune că părintele Stăniloae, care a evidențiat unirea, în spiritualitatea noastră, a lucidității latine și sentimentului de taină al Răsăritului, a fost anticipat chiar de Eminescu: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă, suntem în realitate elementul menit a încheia lanțul dintre Apus și Răsărit; aceasta o simțim noi înșine”, spunea marele gazetar într-un articol („Religie și naționalitate”, Timpul, 20 mai 1883) în care pleda pentru apărarea „legii neamului românesc”, care este credința ortodoxă ca element constitutiv al identității românilor.

Desăvârșitul român era foarte preocupat de realitățile politice, dar, în același timp, rămăsese cu totul neîntinat de politicianism și, cum subliniază eminescologul Dimitrie Varamaniuc, independent față de partidele politice (dovadă că nici conservatorii nu scăpaseră de condeiul său neiertător). Semnificativ este faptul că el face frecvent apel la voievozi și mai ales la epocile lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare și, în epocile mai noi, la Adunarea ad-hoc. Aceasta fiindcă, în aceste cazuri invocate de el, toți factorii politici conlucrau la apărarea independenței naționale și la împlinirea idealului de unitate, după cum remarcă Vatamaniuc (în Mihai Eminescu, Opere, vol. XI).

Atenția sa față de trecutul național nu înseamnă defel paseism sau închidere în trecut, ci ea oferă tocmai șansa unei înțelegeri mai bune a prezentului și posibilitatea identificării unor soluții românești viabile la problemele grave ale timpului. O dovadă relevantă în acest sens este nu numai ancorarea sa adâncă în actualitatea timpului său (el studia și cerceta foarte riguros despre tot ceea ce scria), dar și faptul că Eminescu este mereu actual, fiind, cum bine observa cineva, „un contemporan al tuturor timpurilor” (românii din toate timpurile au manifestat o vie adeziune la Eminescu, găsind în scrisul lui un izvor de rezistență spirituală în vremurile zbuciumate ale istoriei noastre). Jurnalistul se călăuzea după principiul sănătos conform căruia „numai în trecut și în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului”.

Despre personalitatea și caracterul cu totul nobil al lui Eminescu au vorbit scriitori care l-au cunoscut, precum Ioan Slavici (care i-a fost prieten apropiat): „Era om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine însuși, ... judeca drept, ... stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, ... era totodată și om de acțiune înzestrat cu bun-simț practic”. Sau I. L. Caragiale, care spunea despre omul de geniu că „nu s-a încovoiat niciodată; era un om dintr-o bucată”.

Tot Caragiale remarcă genialitatea și spiritul său enciclopedic: „Era un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire”. Despre poezia eminesciană, Edgar Papu nota: „La aceeași scară a perfecțiunii în poezia sa se află totul. Gama sa lirică este imensă. Într-însa coexistă intuiția viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria și peisajul românesc, cele mai vaste ingerințe folclorice, asimilarea filosofiei, a științei, a vechilor înțelepciuni. Se găsesc toate dispozițiile lăuntrice”. Iar Noica, studiind Caietele lui Eminescu, remarca uimit că „90% din poeții noștri ar demisiona din calitatea de poet, văzând câtă trudă este în laboratorul unui mare creator”.

Cât despre jurnalistul Eminescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga sub­linia că vocea sa era „unică în concertul politicianismului vremii” și „pentru el nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat”. Iar Simion Mehedinți adresează poporului român o avertizare: „Cum a purtat Eminescu în sufletul său durerea românilor din toate timpurile și din toate țările românești, n-a mai purtat-o nimeni. Numai urmând învățăturile lui mai pot afla urmașii calea mântuirii din prăpastia în care am căzut. Cine va călca alături va rătăci...” (Creștinis­mul românesc, 1941).